Eseuri & ReflecțiiIoana Ion-PavlescuSerial: Materie și Formă (R. Hand)Traduceri

ROBERT HAND, despre materie și formă în astrologie (partea I)

traducere de IOANA ION-PAVLESCU

ROBERT HAND,
unul dintre cei mai importanți și mai apreciați astrologi și istorici din lume.

Articolul în original, în limba engleză: https://www.arhatmedia.com/Matter&FormArticle.htm

[Notă: Următorul articol a fost publicat în formă prescurtată în Jurnalul Geocosmic pentru toamna anului 2006. Acesta este articolul complet, care acoperă mult mai mult decât versiunea din Jurnal. – Robert Hand]

Reporter: ”Domnule Gandhi, ce părere aveți despre civilizația occidentală?”
Mahatma Gandhi: ”Cred că ar fi o idee foarte bună”.
Comentariu al lui Gandhi, răspuns dat unui
reporter într-una dintre călătoriile lui în Marea Britanie.

Textul care urmează dorește să contribuie la aplicarea filosofiei în astrologie, nu doar pentru a arăta modul în care filosofia poate ilumina astrologia, ci și pentru a arăta felul în care filosofia a fost probabil aplicată în trecut. Dar tipul de filosofie este important. Disciplina astrologiei își are rădăcinile într-o concepție premodernă, despre lume, de fapt premedievală. Aceasta implică, dacă nu chiar o cere, că, la un anumit nivel, considerăm universul ca ființă vie, conștientă și simțitoare sau, mai exact, considerăm universul ca aspect al unei ființe vii, conștiente și simțitoare, acestea nefiind chiar același lucru. Totuși, în evoluția gândirii occidentale, undeva între Sf. Augustin (354-430 e.n.)[1]e.n. = era noastră, echivalent A.D., Anno Domini și Sf. Toma de Aquino (1224/25-1274 e.n.) sau la scurt timp după aceea, Occidentul a făcut o turnură distinctă în filosofie. Nici o altă civilizație nu a evoluat în acea direcție, cu excepția celor care au facut-o doar sub influența Occidentului. Natura acelei schimbări s-a manifestat clar în secolul al XII-lea, când Occidentul l-a adoptat pe Aristotel ca filosof fundamental și, până la finele evului mediu, a continuat să exploreze implicațiile acestui fapt. Au făcut aceasta într-o manieră distinctă, pe care Aristotel, probabil, nu ar fi agreat-o. Inițial, astrologia s-a adaptat dar, în cele din urmă, acea abordare a condus la sistemul modern al realității, în care astrologia a devenit ”imposibilă”.

Astfel, pentru a da astrologiei un fudament filosofic adecvat, trebuie să ne întoarcem la filosofia de dinaintea acelei turnuri. Trebuie să folosim filosofiile premedievale ale lui Aristotel, Platon, Pitagora, Plotinus, ale stoicilor și altele asemenea, pentru a găsi ceea ce ar putea constitui un fundament pentru o filosofie a astrologiei. Iar, când o facem, descoperim că, de fapt, acești filosofi au oferit fundamentul filosofic al astrologiei clasice târzii, deși nu este întotdeauna clar că astrologii-practicanți erau conștienți de faptul că astrologia are un astfel de fundament. Acești astrologi, ale căror scrieri le avem, erau oameni practici care nu se preocupau întotdeauna de structura teoretică a practicii lor – deși uneori o făceau, mai ales cei care erau adepți ai stoicismul. Nu toți filosofii antici au acceptat astrologia dar cei care au făcut-o erau, cu siguranță, conștienți de relevanța pentru astrologie a filosofiilor lor. Prin urmare, putem vorbi în mod semnificativ despre o astrologie ezoterică antică și o filosofie a astrologiei fără a fi anacronici sau fără a comite erori de istorie.

Aplicarea specifică a filosofiei la astrologie, pe care o descriu în acest text, este într-adevăr aristotelică (și influențată de filosofia platonică și cea pitagoreică), dar ea nu aparține acelei ramuri a filosofiei aristotelice din care a evoluat distinct filosofia medievală. Și nici nu mă voi ocupa de ea în asemenea manieră încât să conducă în acea direcție. Principiul filosofic pe care îl vom examina aici are legătură cu forma și materia, principii foarte importante atât pentru Platon cât și pentru Aristotel, precum și pentru toți adepții lor de-a lungul Evului Mediu.

Cei care au studiat Platon cunosc faptul că lui îi este atribuită doctrina ideilor sau a formelor ideale. De obicei, se afirmă că: într-un anumit loc, la un anumit nivel al universului există un arbore ideal, iar toți arborii în act sunt doar aproximări ale acelui ideal. Un arbore în act în universul fizic este forma de ”arbore” care se manifestă într-o materie. Aceasta este o viziune extrem de simplă și oarecum distorsionată a ceea ce Platon voia să spună de fapt. Formele lui ideale erau mult mai abstracte decât atât. Putem vedea acest lucru dacă ne uităm la una dintre formele pe care Platon le consideră ca fiind primele și cele mai simple dintre toate formele. Prima formă este ”Identicul” și ”Diferitul” – cu alte cuvinte, continuitate și graniță, sinele și alteritatea și așa mai departe.[2]Cuvintele în greacă folosite de Aristotel sunt tautotes și heterotes, care înseamnă ”identitate” și ”diferență”. vezi Metafizica lui Aristoteliii.995b21. Toate acestea sunt aspecte diferite ale aceleiași forme. Fără această formă particulară, nu există nimic altceva. Tot ceea ce există, fiecare obiect, există pentru că în univers există un loc unde obiectul se află și alte locuri în care el nu se află.[3]Cuvântul ”a exista” vine din latinescul exsisto care, la origini, însemna ”a se desprinde”. Acesta a ajuns să însemne ”a fi”, ”a exista” în sensul din limba engleză. Totuși, … Continue reading Dacă orice ar fi pretutindeni în univers și în același timp, atunci acel ceva nu ar fi nicăieri deoarece totul este definit de ce nu este el și de unde nu este el, în egală măsură ca de ce este el și unde este el. Deci Identicul și Diferitul luat ca formă sau ca pereche de forme este logic anterior tuturor celorlalte forme.

Dar, pentru Platon, formele existau anterior și independent de oricare dintre manifestările lor materiale. Și tocmai asupra acestei chestiuni Aristotel a intrat în contradicție cu Platon. Aristotel a acceptat distincția dintre formă și materie dar, pentru el, formele existau doar în act în contextul manifestărilor materiale. Forma ideală ”arbore” exista doar în măsura în care existau arborii materiali. În paranteză fie spus, notăm aici o situație în care Platon l-ar fi putut combate cu succes pe Aristotel, cel puțin în privința Identicului și Diferitului, căci materia însăși nu putea exista deloc decât dacă formele Identicului și Diferitului erau preexistente. Iată, așadar, cel puțin o formă sau o pereche de forme care există independent și anterior manifestării materiale. De asemenea, să nu uităm că nivelul de abstractizare din doctrina formelor ideale este destul de departe de ceva precum un arbore ideal.

Ce înțelegem prin formă? Cuvântul ”formă” este o traducere nefericită. Cele două cuvinte grecești sunt idea, din care provine cuvântul nostru ”idee”, și eidos din care vine cuvântul nostru ”eidetic”. Atât ideea, cât și eidos provin din cuvinte ale căror rădăcini înseamnă ”a vedea”[4]Ambele cuvinte sunt legate de latinescul video, ”a vedea”, și de cuvintele wit englezesc și wissen german care înseamnă ”a cunoaște”. Cuvintele cunoaștere și vedere deseori se suprapun. dar, în filosofie, aceste cuvinte înseamnă ceea ce s-ar vedea dacă s-ar putea vedea perfect, într-o asemenea manieră încât esența sau natura adevărată a ceea ce trebuie văzut este complet reprodusă în mintea celui care vede. Nu înseamnă doar formă externă.[5]Pentru cei care au studiat Cabala, este clar că în Cabala formele sunt entități inferioare. Cuvântul ”formă” (cel puțin în traducerile în limba engleză ale Cabalei) este aplicat … Continue reading  În filosofia greacă, când spunem ”formă” sau ”idee”, ne gândim la esență; forma sau ideea unui lucru este esența care face un lucru să fie acel lucru anume. Deci forma unui arbore este ceea ce face un arbore să fie arbore, și nu scaun. Deși, o spun din nou, aceasta nu e o reprezentare exactă a ceea ce Platon, Aristotel și alți antici înțelegeau prin formă.

Ajungem la acea parte din Aristotel care a dus aproape inevitabil, cel puțin prin filosofii medievali, la paradigma mecanicist-materialistă modernă, o paradigmă în care spiritul și sufletul sunt inexistente iar viața și conștiința sunt superficiale și epifenomenale, adică sunt fenomene de suprafață. Acolo unde Platon susținea că formele puteau exista și existau prin ele însele, cum s-a spus mai sus, doctrina lui Aristotel spunea că formele pot exista numai în conjuncție cu manifestările lor materiale. Apoi, filosofii care examinau această doctrină în anii 1300 au ajuns la concluzia că formele ideale – care, până atunci, se echivalaseră cu ceea ce era numit ”universalii” – nu puteau exista decât în minte, iar ceea ce era în minte nu era real. Doar ceea ce era în afara minții era cu adevărat real. Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu. ”Nu există nimic în minte care să nu fi existat anterior în simțuri”. Până în anii 1300, filosofia occidentală ajunsese la punctul de turnură. Urmând calea lui Aristotel, s-a ajuns inevitabil la concluzia – la fel ca William Ockham (circa 1287-1347) – că nu există forme, nu există universalii ci numai obiceiuri mentale care imaginează universaliile, iar obiceiurile mentale nu sunt reale. Și, în ciuda faptului că în știință avem legi care sunt, de fapt, exemple de forme platonice, știința modernă încă tinde să rămână atașată de ideea cunoscută sub numele de Nominalism.

Așadar, nu vom trata acea parte din Aristotel care a condus la această concluzie care, în cele din urmă, a făcut astrologia a priori imposibilă pentru gânditorii occidentali de mai târziu. Vom analiza acea parte din Aristotel care nu doar că poate fi aplicată astrologiei, ci i-a și fost aplicată. Și vom vedea că foarte mult material din structura astrologiei nu are sens decât dacă este înțeles în termenii principiilor pe care urmează să le discutăm. De fapt, ele revin deseori în discuțiile despre teoria astrologiei și filosofia ca problemă centrală în astrologie.

În ce sens planetele sunt cauze? Depinde de ce anume înțelegem prin ”cauză”. Acest lucru nu e atât de simplu pe cât sună, deoarece cuvântul ”cauză”, causa în latină, și-a schimbat mult sensul în mâinile lui Descartes și ale urmașilor lui imediați. O idee mai veche pentru cauză se găsește la Aristotel. Cu toate că probabil nu putem spune că planetele sunt cauze în sens cartezian putem spune că în sensurile aristotelice ale cuvântului planetele sunt într-adevăr cauze sau cel puțin semnificatori ai cauzelor dar ele nu sunt cauze în sensul modern.

Așadar, despre ce vorbim? Cuvântul grecesc pe care îl traducem ”cauză” este aitia. El înseamnă reclamație, acuzație, cauză (cu sens nespecificat), ceva în numele căruia se face ceva, o ocazie, o oportunitate. El nu înseamnă un eveniment sau un lucru care face inevitabil ca un alt eveniment sau lucru să se desfășoare sau să existe. Aristotel a definit cauza în așa manieră încât există patru cauze. Și, cum vom vedea, aceste patru cauze răspund la întrebările care trebuie puse ca să înțelegi ce este ceva anume.[6]Pentru cei care au studiat Cabala, este clar că în Cabala formele sunt entități inferioare. Cuvântul ”formă” (cel puțin în traducerile în limba engleză ale Cabalei) este aplicat … Continue reading

Tabelul 1.
Cele patru cauze ale lui Aristotel.

Cauza materială – Din ce este făcut ceva.
Cauza eficientă – Ce anume cauzează ca ceva să intre în existență.
Cauza formală – Ce este ceva anume.
Cauza finală – Pentru ce scop există ceva, de ce există ceva.

Prima cauză este cauza materială, din ce anume este făcut ceva. Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem este că ”materia” în sensul aristotelic nu înseamnă ”aspecte materiale” așa cum ne-am gândi. Nu înseamnă doar metal, rocă, piatră sau sol, apă, gaz; sau, mai bine zis, aceste lucruri sunt tipuri de materie dar ”materia” nu se limitează la aceste lucruri. Materia, ca termen tehnic în filosofia greacă, înseamnă ceva din care s-a făcut ceva. Nu trebuie să fie neapărat materială în sensul obișnuit, modern. Materia unei idei exprimate constă în principiile pe care ea este bazată sau limba în care a fost afirmată. (Aici mă refer la ”idee” în sensul limbajului obișnuit, nu în sensul unei ”forme”.) Așadar, cauza materială a oricărui lucru este acel ceva din care el este compus. Vom spune mai multe despre calitățile materiei mai jos.

Cea de a doua, cauza eficientă: Ce anume face ca ceva să intre în existență? Aceasta a supraviețuit în gândirea modernă, într-o stare oarecum transformată. Când oamenii moderni spun ”cauză”, ei se referă la cauza eficientă. În acest moment, voi spune simplu că planetele nu sunt cauze eficiente pentru nimic în astrologie, cu excepția și în limitele în care fenomenele astrologice pot fi asociate fenomenelor fizice precum mareea – și nici măcar nu sunt sigur de asta. În timpul lui William Ockham, în anii 1300, unii filosofi, dintre care el era unul dintre cei mai importanți, au început să concluzioneze că nu e nevoie de nicio altă cauză înafară de cauza eficientă. Acest pas a făcut inevitabilă calea istoriei moderne a filosofiei și a științei. De asemenea, a făcut inevitabilă confuzia în astrologie. Pentru că, în timp ce anticii spuneau că planetele sunt cauze dar numai în sensul antic, mai extins, al cuvântului ”cauză”, modernii spun că planetele nu sunt cauze, adică nu sunt cauze eficiente. Aici sunt folosite definiții diferite ale cuvântului ”cauze”.

Apoi avem a treia cauză, cauza formală, ceea ce este ceva cu adevărat. Cauza formală este același lucru cu forma la Platon, în timp ce cauza materială este același lucru cu materia. În cele din urmă, s-a pus întrebarea dacă există cauze formale în afara minții. Răspunsul lui Ockham a fost ”nu”.

A patra cauză este cauza finală, în ambele sensuri. Este cea pe care știința și filosofia modernă au exclus-o complet. Ea întreabă pentru ce scop un lucru există, ori ce anume un lucru încearcă sau urmează să devină, ori de ce ceva există. În greacă, aceasta se numește telos din care provine cuvântul nostru ”teleologic”. În știința modernă și în filosofia științifică, teleologia este total interzisă. Motivul e foarte simplu. Cauza finală implică intenție și voință și, eventual, semnificație. Dacă universul este mort și aleatoriu, atunci intenție și voință nu pot exista în univers. Este posibil ca, într-un fel, Aristotel să fi condus spre capcana filosofică modernă dar el însuși nu fusese prins în ea. Aristotel nu credea că viața și conștiința sunt fenomene superficiale sau epifenomenale. Aristotel credea într-un univers vitalist, un univers viu sau, cel puțin, un univers în care mare parte din ceea ce noi am considera non-viu, ar trebui să fie considerat viu. Aristotel credea că mișcările planetelor erau mișcările unor corpuri perfecte care încearcă să atingă, din dragoste, mișcarea Unului, a Primului Mișcător. Ele iubeau mișcarea Unului și încercau să o imite cât mai fidel posibil. Aceasta nu este o idee mecanicistă. Așadar, ideea cauzei finale sugerează că există voință și intenție, nemaivorbind de ceva precum ”previziune” în univers, nu doar în mintea fiecărui individ ci în universul transpersonal care transcende mințile noastre individuale. Când cauzele finale au fost eliminate din filosofie în ceea ce privește universul, s-a dus și viața odată cu asta. Tocmai acest lucru stă la baza controversei din Statele Unite despre designul inteligent. Există în univers dovezi ale telos-ului? Odată respinsă ideea cauzei finale, conceptul de Dumnezeu în orice formă, devine filosofic imposibil, inclusiv aparentul non-Dumnezeu al budismului, sau stările transcendente dar vii ale ființei în alte religii mistice. Nu știu cum oamenii moderni pot crede în orice religie și în filosofia modernă. Cred că și-au organizat mintea în compartimente care nu comunică între ele.

Rezumând, materia este aceea din care se face ceva, iar forma este esența a ceea ce este făcut. În consecință, există o ierarhie a materiei și a formei. Ceea ce este formă la un nivel poate fi materie la alt nivel. Iată un exemplu simplu. Quark-urile sunt materie pentru particule subatomice (dacă este să credem fizica modernă iar eu nu am niciun motiv de îndoială); particulele subatomice sunt materie pentru atomi. Atomul este o formă; particula subatomică este materia. La nivel molecular, atomii sunt materia, molecula este forma… și așa mai departe. Cu toate astea, există o formă de vârf certă. Forma cea mai înaltă este sufletul. Sufletul nu este materie pentru nicio formă mai înaltă. Sufletul este cea mai înaltă dintre toate formele. Dar, așa cum este folosit aici ”suflet” înseamnă două lucruri, ca în filosofia aristotelică. Trebuie să ne fie foarte clar. Voi folosi cuvântul ”suflet” doar în modul în care îl descriu în continuare. Nu-l folosesc în sensul nedefinit, vag, din vorbirea curentă, în special din cercurile New Age. Nu pretind că este singura definiție corectă a sufletului dar pe aceasta o folosesc aici. În istorie, există bune motive ca această definiție să fie ceva mai corectă sau, cel puțin, mai utilă decât cele obișnuite, dar asta e neimportant. Trebuie să cădem de acord asupra definiției termenilor, nu neapărat asupra definiției unice, ”corecte”.

În limba engleză, cuvântul ”soul”, suflet, provine din rădăcina germanică sawol care înseamnă ”viu”. Se referă la calitatea de a avea viață, sau este ceea ce face ca un lucru să fie viu. Grecescul psyche are același înțeles. Așadar, în primul lui aspect, sufletul este ceea ce este prezent într-un lucru viu și, presupunem noi, nu este prezent sau, cel puțin, e nedetectabil într-un lucru non-viu. Cred că este, probabil, mai bine să spunem că viața nu e detectabilă în lucruri non-vii decât să spunem că ea nu există cu adevărat în ele. Deși nu e esențială aici, putem păstra folositoarea distincție între viață și non-viață fără a face presupuneri despre ce anume constituie non-viața. Non-viața este ceea ce aparent nu e viu.

În acest articol, luăm în considerare cea de a doua definiție a sufletului pe care o obținem de la Aristotel. Anume, că sufletul oricărui lucru viu este ceea ce îl face să fie acel lucru viu și nu un alt lucru viu. În termeni mai ușor de înțeles, noi nu avem suflete; noi suntem suflete. Sufletul nu se pierde în timp ce ești viu pentru că aceasta ar însemna moarte; de asemenea, nu poți să-ți pierzi sufletul și să rămâi viu, în oricare dintre sensurile cuvântului suflet folosite aici. Prin această definiție, ideea creștină medievală că cineva își vinde sufletul diavolului este lipsită de sens. Ce s-ar putea face, este să devii iubitor al diavolului, dar ai rămâne în continuare un suflet. Poate că medievalii asta voiau să spună. Iar întrebarea dacă avem un suflet nemuritor se reduce la: ”Oare este nemuritor ceea ce eu sunt, ceea ce sunt eu însumi unic și distinct?” Nu cunosc răspunsul la această întrebare. După cum văd eu lucrurile, ținând cont de definiția pe care am dat-o, răspunsul ar fi ”nu chiar”. Dar, de asemenea, nici nu este complet neadevărat.

La Aristotel, sufletului ca formă i se atribuie un rol foarte interesant și diferit; el este forma fiecărei entități vii atâta vreme cât ea este în viață. Dar următoarea afirmație este adevărată numai într-o entitate vie: Sufletul este cauza eficientă a entității; sufletul este cauza formală a entității; și sufletul este cauza finală a entității.[7]Aristotel, De Anima, Cartea B, passim* și, în special, secțiunea 415b. Asta ne spune imediat de ce acest tip de aristotelianism ar putea fi util astrologilor; este o filosofie vitalistă. Când filosofii medievali și cei moderni timpurii au renunțat la cauza finală a lui Aristotel, ei au ucis vitalismul filosofiei lui. Iar el a netezit această cale făcând ca formele sau cauzele formale să existe numai în conjuncție cu cauzele lor materiale. Dacă luăm ad literam doctrinele lui Aristotel, el spune că nu, sufletul nu este nemuritor. Când trupul moare, forma sufletului se prăbușește și ea. Încetează să mai existe.[8]Tocmai la acest element din gândirea lui Aristotel au aderat în special filosoful hispano-arab cunoscut în filosofia medievală sub numele de Averoes și adepții lui, averoiștii. Aquino a … Continue reading

Așadar, sufletul, în al doilea lui aspect, este cauza formală a fiecărui individ; cu alte cuvinte, sufletul este cine suntem, esența noastră. De asemenea, sufletul este cauza eficientă a individului iar aceasta este ideea pe care o vom dezvolta imediat. Sufletul nostru este cel care cauzează intrarea noastră în existență. De asemenea, sufletul este cauza finală, prin faptul că intrarea în existență a sufletului în materia trupurilor noastre este cauza finală a creșterii și a dezvoltării noastre atât fizice, cât și spirituale. Iată un fapt interesant despre Aristotel; în concepția lui, creșterea și dezvoltarea individului uman este o actualizare a sufletului în materie. Cel puțin implicit, Aristotel a fundamentat ”potențialul uman”. El a spus așa: ”Sufletul este entelechia trupului”. ”Entelechie”, cuvânt provenit din grecescul entelecheia înseamnă ființa perfectă, finală, ființa finală perfecționată.[9]De Anima, 414a.29. Cuvântul entelecheia se traduce uneori ca ”actualitate”, în alte lucrări ca ”entelechie”. Termenul ”actualitate” este fidel doar atunci când este înțeles în … Continue reading Astfel, sufletul, dacă s-ar manifesta perfect în trup, ar fi ființa finală perfecționată a acelui trup. El încearcă să ne facă suflete pe deplin realizate în manifestare materială. Acest lucru sună ușor ”New Age”, nu-i așa? Astfel, chiar dacă forma sufletului există doar ca potențial în tărâmul material, la un anumit nivel ea există în realitate și ne trage pe fiecare dintre noi, individual, spre manifestarea ei. Desigur, există și probleme.

În primul rând, cauza materială a oricărui lucru trebuie să aibă potențialul, capacitatea, de a-și asuma forma cauzei formale. Nu e ușor să faci mobilă din apă decât dacă o îngheți mai întâi, desigur. Dar un așa mobilier ar fi extrem de neplăcut. De aceea, cred eu, se poate spune că lemnul ca material are mai mult potențial de manifestare a formei ”mobilă” decât are apa, și ambele au mai mult potențial de manifestare a formei ”mobilă” decât oxigenul. Aceasta ne duce la un al doilea punct; cauza formală se actualizează pe sine în timp în cauza materială și de aceea cauza materială trebuie să preceadă întotdeauna cauza formală în timp, în manifestare. La un anumit nivel, cauza formală trebuie să preexiste sau, cel puțin, să coexiste cu cauza materială, dar în lumea materială a manifestării cauza formală intră în ființă, în actualizare doar după cea materială. Să nu uităm că acest lucru nu se referă doar la materia fizică; cauza materială este aceea din care se face orice, nu doar obiecte materiale așa cum le înțelegem noi. Deci, haideți să reformulăm. Acel ceva din care este făcut un lucru, trebuie să preceadă în timp lucrul care se face. Sună rezonabil, nu-i așa? În manifestare! Astfel, materia poate deveni ceva; materia este întotdeauna potențială; forma este esența a ceea ce este ceva; forma este actuală. Prin urmare, materia, potențialul, precede întotdeauna forma finală, cea actuală, în manifestare. Ce are asta de-a face asta cu astrologia? Mult!

Astrologia antică nu e neapărat aristotelică, ci ea este întrucâtva aristotelică. La Ptolemeu există mult aristotelianism. Există, de asemenea, mult stoicism la Ptolemeu. Dar stoicismul a păstrat multe dintre conceptele lui Aristotel iar oamenii vremii asimilaseră ideea de materie în formă în așa măsură încât ea era implicit presupusă și nu întotdeauna explicit menționată. De unde știm noi asta, dat fiind că nu avem cum citi mințile celor din vechime? Dacă citim textele cu atenție, vom constata și acea prezumție implicită. Spre exemplu, potrivit lui Robert Schmidt, unul dintre textele grecești implică faptul că un aspect format din partea stângă creează forma rezultatului unui aspect; iar un aspect format din partea dreaptă creează materia.[10]Comunicare personală. Nu am putut găsi textul respectiv. Deși nu am constatat că această aplicare a ideii ar fi adevărată sau utilă, există alte aspecte ale relației dintre formă și materie despre care vom vorbi imediat, aspecte care chiar sunt adevărate și foarte utile.

După circa anul 800 e.n. sau în anii 800 e.n., astrologia arabă a trecut printr-o revoluție filosofică. O revoluție făcută, în mare parte, de un singur om: Albumazar (forma latinizată a numelui arab Abu Ma’shar ) (d. 886 e.n.). Albumazar a luat știința oarecum aristotelică a astrologiei și a transformat-o într-o știință complet aristotelică. A făcut-o atât de bine încât, atunci când textele lui Albumazar au fost traduse în latină, Occidentul a învățat fizica aristotelică din textele de astrologie ale lui Albumazar. Acest lucru a fost demonstrat într-o amplă lucrare scrisă la sfârșitul anilor ’60 de regretatul Richard Lemay.[11]Richard Lemay, Abu Ma’shar și aristotelialismul latin în secolul al XII-lea; Recuperarea filosofiei naturale a lui Aristotel prin astrologia arabă (Beirut: 1962), passim. Am căutat în istorie contestări serioase ale acestei teze dar nu am găsit nimic; ea pare a fi în general acceptată. Așadar, trebuie să acceptăm ideea că Albumazar a făcut astrologia așa de aristotelică cum a devenit.

Pentru posteritate și în întreaga perioadă a astrologiei latine în Occident, Aristotel este Philosophus. Numele lui de multe ori nici nu este menționat. În texte apare doar ”Filosoful a spus”.

(Va urma…)

Așteptăm cu interes întrebările voastre la revista@astrele.ro, pe pagina noastră de facebook sau pe canalul de YouTube. Cele mai bune întrebări astrologice – de interes general – vor primi glas și răspuns!

Dacă încă nu v-ați abonat la newsletter, vă invităm să o faceți chiar acum:

doneaza-banner-astrele

Note

Note
1 e.n. = era noastră, echivalent A.D., Anno Domini
2 Cuvintele în greacă folosite de Aristotel sunt tautotes și heterotes, care înseamnă ”identitate” și ”diferență”. vezi Metafizica lui Aristoteliii.995b21.
3 Cuvântul ”a exista” vine din latinescul exsisto care, la origini, însemna ”a se desprinde”. Acesta a ajuns să însemne ”a fi”, ”a exista” în sensul din limba engleză. Totuși, sensul esențial al lui exsisto este că, pentru ”existență”, acel ceva trebuie să să se desprindă dintr-un fundal precum în relația dintre ”figură” și ”fond”. Fără diferența dintre figură și fond, nu se poate spune că figura este desprinsă din fond, anume că ea există.
4 Ambele cuvinte sunt legate de latinescul video, ”a vedea”, și de cuvintele wit englezesc și wissen german care înseamnă ”a cunoaște”. Cuvintele cunoaștere și vedere deseori se suprapun.
5, 6 Pentru cei care au studiat Cabala, este clar că în Cabala formele sunt entități inferioare. Cuvântul ”formă” (cel puțin în traducerile în limba engleză ale Cabalei) este aplicat tărâmului material, deoarece această lume este descrisă ca tărâm al formelor, adică limitare și, în mare parte, structuri materiale. Nu e același lucru cu ceea ce se înțelege în Platon și Aristotel. În filosofia greacă sau, cel puțin, în platonism, formele sunt entități superioare. Nu există aici nicio contradicție. Platonismul și Cabala nu se referă la același lucru.
7 Aristotel, De Anima, Cartea B, passim* și, în special, secțiunea 415b.
8 Tocmai la acest element din gândirea lui Aristotel au aderat în special filosoful hispano-arab cunoscut în filosofia medievală sub numele de Averoes și adepții lui, averoiștii. Aquino a trebuit să elaboreze o sinteză care respingea acest element înainte ca aristotelismul să poată deveni filosofia acceptată de biserică.
9 De Anima, 414a.29. Cuvântul entelecheia se traduce uneori ca ”actualitate”, în alte lucrări ca ”entelechie”. Termenul ”actualitate” este fidel doar atunci când este înțeles în sensul complet al cuvântului așa cum este el folosit în această lucrare. Sensul lui în limba comună este inadecvat.
10 Comunicare personală. Nu am putut găsi textul respectiv.
11 Richard Lemay, Abu Ma’shar și aristotelialismul latin în secolul al XII-lea; Recuperarea filosofiei naturale a lui Aristotel prin astrologia arabă (Beirut: 1962), passim.
Share

Cookie-urile ne ajuta sa ne furnizam serviciile. Prin utilizarea serviciilor noastre si navigarea prin acest site va exprimati acordul cu privire la utilizarea cookie-urilor. Detalii

Cookie-urile ne ajuta sa ne furnizam serviciile. Prin utilizarea serviciilor noastre si navigarea prin acest site va exprimati acordul cu privire la utilizarea cookie-urilor.

Close