Mitologie și astrologie (ep. 5). Afrodita/Venus, seducătoarea nemiloasă

de TEODORA MUTH

Afrodita este una dintre cele mai cunoscute zeițe din mitologia greacă iar acest lucru se datorează în mare parte faptului că ea guvernează relațiile de iubire, pasiunea, plăcerea, frumusețea și sexualitatea. Și cine nu-și dorește să aibă parte de toate acestea, în viață? Dar zeița despre care vorbim astăzi cumulează mult mai multe calități și fațete decât cele enumerate. Rădăcinile cultului Afroditei ne conduc spre Egipt, unde erau venerate Isis și Hathor, a căror continuatoare este. Și putem merge mai mult în trecut, până la zeița Astarte a fenicienilor sau la Inanna, care era adorată în Sumer. În toate culturile vechi, arhetipul venusian a fost prezent și onorat ca expresie a principiului feminin esențial.

În mitologia greacă, avem două surse care redau nașterea Afroditei, în moduri foarte diferite. Pe de o parte, Homer relatează despre nașterea Afroditei din spuma mării. De fapt, Gaia, soția lui Uranus, sătulă să împlinească dorințele carnale ale soțului ei, îl castrează cu faimoasa seceră de argint, organele genitale ale acestuia cad în mare iar sămânța lui se răspândește în spuma valurilor (aphros, în limba greacă, înseamnă spumă) în dreptul insulei Citera (Kythira) și este purtată apoi de valuri spre insula Cipru, unde Afrodita pășește pe uscat ca femeie ajunsă la maturitate. Avem, așadar, o naștere fără o mamă care să dea viață și o femeie matură care nu a trecut prin copilărie! Tocmai principiul feminin și esența feminității s-a născut doar din dorința sexuală a unui bărbat și nu s-a bucurat niciodată de căldura iubirii materne. Acest aspect mi s-a părut foarte important în înțelegerea valențelor arhetipului Afrodita, despre care vom vedea mai jos că are o pregnantă componentă de orgoliu și cruzime, foarte masculină. A doua variantă a nașterii Afroditei îi alocă acesteia un cuplu de părinți, pe însuși Zeus și pe Diona, o titanidă sau o nimfă acvatică. Numele Dionei este un echivalent pentru ”zeiță”, având aceeași origine ca”Zeus” și ca ”Diana”. Nu avem foarte multe informații despre Diona dar se presupune că ea ar fi fost adorată ca Zeița Mamă care stăpânea peste Oracolul de la Dodona, din Epir.

Ca o urmare firească a existenței acestor două mituri atât de diferite despre nașterea Afroditei, găsim o dublă reprezentare arhetipală a sa: Afrodita Urania, manifestarea celestă a zeiței, idealizată, pusă în corespondență cu iubirea platonică, și Afrodita Pandemos sau ”cea care aparține tuturor”, care este în corespondență cu iubirea vulgară sau iubirea bazată mai ales pe atracția fizică. Așadar, avem în Afrodita atât reprezentarea iubirii sacre cât și reprezentarea iubirii profane.

Sărbătoarea zeiței avea loc în preajma solstițiului de vară și se numea cum altfel decât Afrodisia. Poate că unii vor fi surprinși citind că Afrodita mai era celebrată și într-o formă masculinizată, cu barbă și organe sexuale masculine dar îmbrăcată în haine femeiești, sub numele de Aphroditus, care a devenit mai târziu Hermaphroditus, adică ”Aphrodita sub forma lui Herm”. Simbolic, această reprezentare ce poate părea șocantă spune multe despre felul în care cele două principii care stau la temelia lumii, feminin și masculin, se întrepătrund și coexistă.

Cele trei Ursite i-au atribuit zeiței o singură îndatorire divină: să facă dragoste! Dacă extindem semnificațiile Afroditei la nevoia de a crea relații, de a oferi și primi iubire, putem trage concluzia că ea reprezintă Viața, pur și simplu, Viața, al cărei scop suprem este acela de a se continua pe sine, în noi și noi generații, ca într-un râu ce curge la nesfârșit.

Numele sub care este cunoscută Afrodita sunt multe și diverse. De la Doamna din Citera la Melenis (”cea neagră”), poate deoarece sexualitatea se manifesta cel mai adesea în întunericul nopții, la Scotia (”cea întunecată”), Androphonos (”ucigașa de bărbați”) sau Epithymbria (”cea a mormintelor”). I se mai spunea și Zeița Morții în Viață. Aceste nume nu au, la o primă vedere, nimic în comun cu calitățile prin care ne-am aștepta să fie descrisă o zeitate a frumuseții, iubirii și dorinței. Dimpotrivă, ele ne relevă o dimensiune amenințătoare a zeiței conduse de o forță teribilă. Dar să nu uităm că pasiunea și atracția sexuală pot, nu de puține ori, genera tragedii, dacă ne supunem lor orbește și uităm de rațiune.

Afrodita a fost și protectoarea prostituatelor, de aceea cultul ei era prezent mai cu seamă în orașele port ale Greciei antice, unde prostituția înflorea. Corintul găzduia, din acest motiv, unul dintre cele mai vechi temple dedicate zeiței, un așezământ extrem de bogat, în care slujeau mai mult de o mie de hetaire, curtezane și sclave.

Puterea pe care frumusețea și senzualitatea i-o atribuiau zeiței era uriașă. Toți zeii și toți muritorii o doreau. Zeus însuși a încercat să o seducă dar nu a avut succes, drept care a obligat-o apoi să-l ia în căsătorie pe cel mai respingător dintre olimpieni, pe fierarul din Olimp, Hefaistos, cel diform. În ciuda faptului că nu avea de ales și trebuia să respecte porunca lui Zeus, Afrodita a dus o viață adulterină, având mulți amanți și copii, rezultați din diversele sale legături amoroase. Partenerul cel mai faimos și cel mai constant a fost nimeni altul decât Ares / Marte, expresia arhetipală a principiului masculin, zeul războiului. Alăturarea celor doi era la fel de firească pe cât de nefirească era alăturarea dintre Afrodita și Hefaistos. Ares și Afrodita sunt eroii unei povești străvechi despre infidelitate și consecințele acesteia. Se spune că Hefaistos, aflând că soția sa are o relație cu Ares, a construit un dispozitiv foarte ingenios, o plasă invizibilă, în care cei doi amanți au fost imobilizați în timp ce se iubeau. Apoi, soțul gelos și jignit i-a chemat pe toți ceilalți zei din Olimp să fie martori ai trădării pe care o îndura. Reacțiile acestora au fost foarte diferite, după cum puteți afla citind mitul.

Afrodita avea un accesoriu care îi sporea atractivitatea. Este vorba de o centură, despre care se spune că avea calitatea de a face pe toți cei care o vedeau să se îndrăgostească de purtătoarea ei. Zeița ținea foarte mult la centura sa și nu o împrumuta nici unei alte femei, lucru care i-a atras antipatia mai multor zeițe și muritoare. Să nu uităm că Hera îi purta pică încă de la incidentul judecății lui Paris, când acesta a fost desemnat să ofere premiul, care consta într-un măr de aur, zeiței pe care o considera cea mai frumoasă dintre cele trei – Atena, Hera și Afrodita, iar el a ales-o pe Afrodita. Acest episod a stat la originea războiului troian, descris de Homer în Iliada.

Datorită poveștii de dragoste pe care a trăit-o cu muritorul troian Anchise, din care a rezultat eroul Eneas, cel care a stat la originea poporului roman, Romulus și Remus descinzând din linia lui genealogică, se poate spune că și Afrodita este o stră-străbună a latinilor.

Ea mai guverna veselia și râsul, eleganța și confortul. Dintre plante, sacre pentru ea erau trandafirii, mirtul și merele iar, dintre animale, vrăbiuțele, porumbeii și lebedele, care erau înhămate la carul ce-o purta în călătorii. Scoica (o metaforă pentru vulva femeii?) și oglinda sunt obiectele simbolice ale zeiței, împreună cu centura sa magică.

Este firesc să-i amintim și pe câțiva dintre cei mai faimoși copii ai săi, unii dintre aceștia jucând roluri însemnate, în anumite mituri. Așadar, cu Ares i-a zămislit pe Eros, zeul sexualității, pe Phobos, zeul fobiilor, al panicii și al fricii, pe Deimos, zeul groazei și al terorii dar și pe Harmonia, zeița care veghea asupra păstrării echilibrului în cosmos și în căsnicie și asupra acțiunii armonioase a soldaților angajați în lupte, pe Anteros, zeul iubirii răsplătite și pe Himeros, care guverna dorința sexuală insațiabilă. Cu Hermes îl concepe pe Hermaphroditus. Cu Poseidon dă naștere unei fiice, Rhodos, care devine soția lui Helios, zeul solar, iar cu Dionysos îl aduce pe lume pe Priap, zeul fertilității, reprezentat de obicei cu un falus uriaș. Cele Trei Grații, care prezidau creația poetică și muzicală, sunt prezentate în unele legende ca fiice ale Aphroditei și ale lui Zeus. Dar ne amintim că nu este, totuși, confirmată nicio aventură a acestuia cu zeița frumuseții.

Miturile despre Afrodita o prezintă ca pe o femeie geloasă și egoistă. Atunci când vroia un amant, trecea peste orice. Altfel spus, iubirea este imorală sau amorală, dispusă să arunce în joc toate atuurile de care dispune. De pildă, când se îndrăgostește de Adonis, Afrodita intră în dușmănie cu Persefona, soția lui Hades. Iar când l-a dorit pe Anchise, ea nu a ezitat să procedeze precum Zeus, luând chipul unei muritoare pentru a petrece o noapte cu acesta. Anchise era cât pe ce să fie trăznit de Zeus, atunci când acestuia i-a ajuns la ureche zvonul despre aventura lui cu Afrodita. L-a scăpat doar faptul că zeița și-a scos repede centura fermecată și a pus-o în fața lui, ca un scut.

La ce ne îndeamnă Afrodita să medităm? La felul în care iubim, la felul în care ne exprimăm iubirea și la felul cum o primim, la ce suntem dispuși să sacrificăm pentru ea și la ce ne asumăm în numele iubirii. Să nu subestimăm felul în care acest arhetip se poate manifesta în viața noastră deoarece el este expresia energiei noastre sexuale, energia vieții însăși, care ne mână înainte, uneori într-o direcție autodistructivă.

Sub numele de Venus sau Venera, care preia toate atributele zeiței din mitologia greacă, o regăsim pe Afrodita în mitologia romană.

În astrologie o cunoaștem tot sub acest nume, Venus. Este planeta care descrie funcția noastră afectivă, felul în care ne implicăm în relații, deschiderea pe care o avem spre ceilalți dar și care este relația noastră cu noi înșine, sociabilitatea noastră dar și iubirea pe care o avem pentru propria persoană, eventualele talente artistice și – deși poate părea puțin surprinzător – relația noastră cu banii, care este doar o altă exprimare a valorii pe care ne-o dăm nouă.

Și de această dată vom apela la două exemple, pentru a vedea modul cum lucrează arhetipul venusian într-o hartă natală și atunci când se exprimă haotic dar și atunci când este în armonie. Amândoi nativii pe care vi-i propun spre studiu sunt născuți în zodia Taur și au Ascendent în Balanță. Dar… primul este Adolf Hitler iar al doilea este Papa Ioan Paul al II-lea!

Cine ar fi crezut că despre Adolf Hitler se poate spune că ar fi un tip venusian? Și, totuși, Venus este stăpâna hărții sale, ea guvernând atât Soarele din Taur cât și Ascendentul din Balanță. Ea însăși este situată în zodia Taurului, deci în propriul domiciliu. Doar că se află în mișcare retrogradă, este conjunctă cu Marte, un malefic, este implicată într-o cuadratură cu Saturn, alt malefic, din Leu și casa a X-a, într-o inconjuncție cu Uranus din Balanță și casa a XII-a și într-un trigon cu conjuncția Lună – Jupiter din Capricorn, casa a III-a. Observăm că elementul dominant în harta sa este pământul, lucru care explică focalizarea obsesivă pe câteva idei pe care le relua în discursurile sale care atingeau note isterice (conjuncția Lună-Jupiter în casa a III-a), lipsite complet de empatie, așa cum horoscopul său este lipsit de elementul apă. Nu voi vorbi despre biografia lui deoarece este un personaj prea bine cunoscut. Voi da numai datele sale de naștere: 20 aprilie 1889, ora 18:30 (rating AA), în Braunau, Austria. Ne interesează acum să identificăm aspectele venusiene din harta sa. Desigur, era charismatic, capabil să însuflețească mulțimile, după cum ne puteam aștepta de la un om cu Soarele, Venus și Marte în casa a VII-a și în Taur. Conjuncția Pluton – Neptun din Gemeni și casa a VIII-a, în inconjuncție cu Lună – Jupiter din casa a III-a, sugerează că el ar fi putut fi întemeietorul unei noi religii și, într-un fel, a fost. Spun asta deoarece Luna se află în ”casa zeiței”, împreună cu Jupiter, care semnifică și preoții de rang înalt, în Capricorn, o zodie a autorității și statutului social, având acces nestingherit la mesajele pe care i le transmite inconștientul, respectiv planetele din casa a VIII-a. Ambele case ale inconștientului, a VIII-a și a XII-a, stăpânite de Venus, descriu o lume interioară ciudată, populată de fantasme și animată de patima puterii, dacă ne raportăm la planetele pe care le găsim acolo – Uranus, Neptun și Pluton.

Fanatismul său rece, lipsit de sentimente, nu cunoștea limite. Venus retrogradă nu putea să-și dorească ceva ce nu putea înțelege – afecțiune și armonie. În schimb, este foarte posibil ca el să fi simțit un impuls irezistibil de a fascina și de a-i domina pe cei căzuți în plasa farmecului său. Centura Afroditei funcționa, se pare! Să nu uităm că Venus reprezintă și pacea lumii. Nu este nicio mirare că Hitler a pornit un război mondial cu un astfel de arhetip venusian în horoscop.

Papa Ioan Paul al II-a este și el o personalitate foarte cunoscută. S-a născut pe 18 mai 1920, ora 17:30 (rating A), în Polonia, la Katowice. Similitudinile cu harta lui Hitler sunt numeroase: Soarele și Venus se află în zodia Taurului, Venus tot în casa a VII-a. Axele majore ale horoscopului, Asc – Desc și MC – FC sunt identice, aproape la grad: Balanță – Berbec și Leu – Vărsător.

Bun, și, atunci, ce anume îi diferențiază pe acești doi venusieni, cu destine atât de deosebite?

Papa Ioan Paul al II-a s-a născut pe o eclipsă parțială de Soare, care a avut loc la ora 8:15, în dimineața zilei în care a venit pe lume, la gradul 27 din zodia Taurului. Eclipsele sunt semnificatori ai începuturilor și ai sfârșiturilor, ai transformării. Și, cum transformările nu se petrec niciodată cu ușurință, eclipsele sunt asociate și cu perioadele de criză, în care ceva vechi moare pentru a face loc la ceva nou. În horoscopul Papei, Soarele și Luna sunt amplasate în casa a VIII-a, care este și ea asociată morții și renașterii, transformării. Și, dacă ne gândim bine, asta s-a întâmplat în viața sa: din Carol Wojtyla, băiatul orfan care a avut o viață plină de privațiuni, a devenit conducătorul Bisericii Catolice, ocupând scaunul Sfântului Petru. Luna din Gemeni îi descrie și spiritul mereu tânăr, chiar dacă cuadratura pe care o realizează cu Saturn din Fecioară reflectă o fragilitate emoțională explicabilă prin multele încercări pe care le-a întâmpinat în viața personală. Uranus din Pești și casa a IV-a, aflat în opoziție cu același Saturn, redă condițiile instabile în care s-a maturizat. Dar Venus, în această hartă, este într-o relație de trigon cu Saturn, ajuntându-l pe Papa să-și asume responsabilitățile care-i reveneau, cu dorința de a promova valorile venusiene – pacea, armonia, iubirea aproapelui. În harta sa, Marte este slăbit, fiind în mișcare retrogradă, în zodia sa de exil, Balanța, și în casa a XII-a. Deci Papa Ioan Paul al doilea considera că avem nevoie să ne ducem fiecare doar luptele interioare și să câștigăm războiul cu slăbiciunile noastre, cu vanitățile și orgoliile personale. Jupiter și Neptun conjuncți în Leu, pe Mijlocul Cerului, exprimă întocmai poziția sa de ghid spiritual, prin credință și iubire divină.

De curând vorbeam cu cineva despre ce înseamnă liberul arbitru. Și am convenit că liberul arbitru este acel înterval în care putem oscila atunci când luăm decizii sau facem alegeri. Persoana cu care vorbeam a ținut să identificăm limitele acestui interval de alegere ca fiind Binele și Răul. Îi mulțumesc că a deschis discuția aceea care, acum, îmi oferă un final perfect pentru acest articol. Destinele lui Hitler și al Papei Ioan Paul al II-lea au fost hotărâte de ceea ce a ales fiecare dintre cei doi, prin liberul lor arbitru – Răul sau Binele!

Venus este zeița frumuseții și a iubirii, da, dar și a drumului pe care îl alegem spre a le întâlni, conform valorilor noastre personale.

Iar data viitoare ne vom întâlni cu Ares / Marte, zeul războiului.