Despre Oradea, mari spirite ale istoriei, convenții și răstimpul nostru zbuciumat

Primul gând a fost să împărtășesc aici, celor pasionați de astrologie, câteva informații inedite despre rolul jucat de orașul meu natal, Oradea, în istoria astronomiei și a astrologiei, implicit. Dar, la final, am ajuns, spre propria mea surpriză, să glosez pe marginea câtorva idei cât se poate de contemporane.

Oradea, singurul oraș Art Nouveau din România

Așadar, Oradea, unul dintre cele mai frumoase orașe ale țării și singurul din România inclus în rețeaua europeană a orașelor Art Nouveau, alături de așezări celebre precum Barcelona, Helsinki, Glasgow sau Budapesta, este un spațiu locuit neîntrerupt încă din neolitic, după cum atestă ultimele descoperiri arheologice. În Evul Mediu, înainte de anul 1100, începe construirea cetății Oradiei care, de-a lungul timpului, trece prin încercări dramatice, dacă ar fi să amintim doar cucerirea mongolă din 1241, descrisă de călugărul Rogerius în lucrarea sa Carmen Miserabile, în urma căreia fortificația este incendiată și arde până la temelii. Acest lucru face ca în februarie 1245, în cadrul Conciliului de la Lyon, unde statele catolice au stabilit o strategie de apărare împotriva amenințării mongole, Oradea – situată la confluența căilor comerciale dintre Orient și Occident, să capete fonduri pentru reconstruirea cetății și a unei catedrale.

Ridicarea catedralei sale gotice, în 1401, la rangul de basilica maior, precum bisericile San Marco din Veneția și Santa Maria Portiuncula din Assisi, de către Papa Bonifaciu IX, contribuie la creșterea faimei și a veniturilor cetății. Prin indulgenţele acordate de către Papa Inocenţiu al IV-lea vizitatorilor catedralei din cetatea Oradea, în 1434, la cererea regelui Sigismund de Luxemburg, aceasta devine loc de pelerinaj pe plan european. Fiind una dintre cele mai bogate episcopii din regatul medieval ungar, în Oradea se formează un centru care adună minți luminate ale epocii, grație unui înalt spirit renascentist, însetat de cunoaștere: Ioan Vitez de Zredna, episcop de Oradea în perioada 1444 – 1465 și, ulterior, arhiepiscop de Esztergom, din 1465 până la moartea sa, în 1472.

Ioan Vitez, astronomia și tabelele orădene

Episcopul Ioan Vitez a fost, se pare, cea mai importantă personalitate a Renașterii din Europa Centrală, iar la curtea sa episcopală s-au întâlnit savanți de diferite nații: polonezul Grigore de Sanock, Nicolaus Lassocki, cipriotul de formație bizantină Filip Podocatharo, dalmatul Nicolaus Machinensis.

Foarte interesat şi de astronomie/astrologie, Vitez înfiinţează un observator astronomic la Oradea, în 1459, care se pare că a fost primul observator astronomic din Europa. Preocupat de mișcările astrelor și mai ales de eclipse, care la acea vreme erau considerate a prevesti tot felul de nenorociri, Vitez l-a atras la curtea sa pe astronomul german Georg Peuerbach. Se ştie sigur că Georg Peuerbach i-a trimis lui Ioan Vitez o hartă a cerului, păstrată în prezent la Biblioteca din Viena, care este, după părerea specialiştilor, prima hartă de acest fel din Răsăritul Europei.

Într-o scrisoare adresată episcopului romano-catolic de Oradea, Peuerbach îi descrie acestuia eforturile depuse pentru întocmirea tabelelor care cuprindeau datele eclipselor (Tabulae eclipsium): „Aceasta a fost intenția, ca să aduni (la curtea episcopală) matematicienii şi pe cei care se ocupă cu quadriviumul, pentru că doar ei sunt cei care aduc seva cunoaşterii şi cele mai mari foloase şi mai ales pe aceia care, ca şi noi, se preocupă de schimbările cereşti, de datele certe şi indubitabile ale acestora, adică arătăm situaţia exactă a corpurilor cereşti şi, mai ales, demonstrăm cu cifre din tabele şi instrumente, le calculăm mişcarea, deci lucruri pe care tu le consideri un dar fantastic. Dorind tu întocmirea unor tabele prin care să ai cunoştinţă despre eclipse, în mod clar şi uşor, şi supunându-mă acestei dorinţe a tale, am încercat să le fac, bazându-mă pe datele înaintaşilor mei, şi nu numai pe acestea. Din toate aceste date, cu mai mare uşurinţă se vor putea calcula eclipsele pentru ambele stele strălucitoare (Luna şi Soarele) ce vor avea loc în viitor. Datele au fost calculate pe baza meridianului 0 din Oradea şi de aceea am găsit cu bună-cuviinţă ca ele să se numească Tabulae Varadienses, tabelele orădene”.

Tabulae eclipsium/Tabulae Varadienses, întocmite probabil pe la 1459, constituie cea mai impresionantă lucrare a lui Peuerbach, care a fost utilizată, în ciuda criticilor aduse ei, până aproape de sfârșitul secolului al XVI-lea, de astronomi vestiți, printre care și Tycho Brahe. La vremea respectivă, fiecare astronom/astrolog, începând cu Peuerbach, stabilea meridianul zero acolo unde se afla el și unde își făcea măsurătorile.

Peurbach, Regiomontanus și meridianul 0

Peurbach, împreună cu discipolul său Johannes Müller, rămas în istoria astronomiei și astrologiei ca Regiomontanus, au pus bazele primei Școli de Matematicieni la Universitatea din Viena, cu intenția de a face din matematică o știință auxiliară astronomiei. Peuerbach este considerat fondatorul astronomiei observaționale și matematice occidentale.

Johannes Müller von Königsberg (Regiomontanus) s-a născut la 6 iunie 1436, în satul franconian Unfinden, azi parte din orașul bavarez Königsberg. Inițial, scrierile sale au fost publicate sub numele de Joannes de Monte Regio, o versiune latinizată a numelui său, numele de Regiomontanus fiind inventat abia după moartea sa de Philipp Melanchthon. La 11 ani, a devenit student al Universității din Leipzig. În astrologia modernă s-a păstrat sistemul de domificare care îi poartă numele.

Într-o scrisoare din 1456, Peuerbach scria că el și Regiomontanus au calculat, ambii, efemeridele din tabelele lui Bianchini (Giovanni Bianchini, Tabele astronomice, circa 1442), verificând discrepanțele între calculele lor prin recalcularea cu Tabelele Alphonsine. În iunie 1456 au observat amândoi cometa Halley, iar în iunie 1457 o altă cometă și în septembrie, același an, o eclipsă de lună, descoperind timpul de observare a mijlocului eclipsei ca fiind cu 8 minute mai devreme decât cel prezis de Tabelele Alphonsine¹.

Să ne întoarcem puțin la importanța pe care o avea stabilirea unui meridian zero, respectiv a unui reper în raport cu care să se facă toate calculele distanțelor celeste și a pozițiilor astrelor. De-a lungul istoriei, meridianul zero a fost stabilit în diferite locații: la Alexandria (de Eratostene, în anul 220 î.e.n.), în insula Rodos (Hipparc, anul 160 î.e.n.), în Insulele Capului Verde (pe harta cartografului Ribeiro, la 1519), în insula cea mai vestică din Canare, El Hierro, de către Gerard Mercator, în 1531. În perioada marilor descoperiri geografice, când navigatorii porneau realmente în necunoscut, existența unor hărți cât mai precise era crucială. Călătoriile pe distanţe foarte lungi presupuneau găsirea destinaţiei prin măsurarea altitudinii Stelei Polare la anumite ore şi deplasarea spre Nord sau Sud, până ce Steaua Polară ajungea la unghiul dorit.

Calculul poziției corăbiilor a fost mult îmbunătățit prin perfecționarea astrolabului și cu ajutorul tabelelor de declinație solară precum și a celor ce cuprindeau datele eclipselor solare și lunare (Tabulae eclipsium).

Dacă aflarea latitudinii unui loc pe glob este uşoară, urmărind Steaua Polară, determinarea longitudinii a rămas o problemă complicată, până în secolul al XVIII-lea. În tot acest timp s-au folosit, în principal, tabele de eclipse lunare, cele mai cunoscute rămânând cele realizate de Georg Peuerbach. Rezolvarea problemei a fost dată de către un ceasornicar englez, John Harrison (1773), care a construit un ceas extrem de precis, care permitea determinarea longitudinii în raport cu o longitudine de origine. Longitudinea măsurată cu ceasul are la bază mişcarea uniformă de rotaţie a Pământului.

În jurul anului 1800, Pierre Simon Laplace a sugerat stabilirea unui meridian de referinţă unic. Observatorul din Paris a fost un prim candidat pentru acest meridian. La congresele internaţionale de geografie, începând din 1875 şi până în 1884, s-a tot dezbătut această problemă, pentru ca, în cele din urmă, să se decidă ca meridianul de referinţă, meridianul zero, să treacă prin Observatorul Greenwich, de lângă Londra, care avea cele mai precise instrumente de măsurat momentul pasajului stelelor la meridian, la momentul respectiv.

Este important să reținem că în această succesiune de meridiane de referinţă se află și Oradea, un frumos oraș din România, care a jucat un rol important tocmai datorită tabelelor de eclipse lunare legate de meridianul local, Tabulae Varadiensis.

Cam acestea sunt faptele istorice, prezentate foarte pe scurt. Dacă aș intra în sfera anecdoticului (și de ce nu aș face asta, la urma urmei?), aș scrie și că se păstrează o povestioară, potrivit căreia Cristofor Columb ar fi reușit să-i impresioneze pe nativii din Lumea Nouă, proaspăt descoperită, cunoscând momentul când urma să aibă loc o eclipsă de Soare, deoarece avea la el Tabulae eclipsium. Dacă este sau nu adevărat, nu avem cum să verificăm.

Reflecții pe marginea faptelor vechi și noi

Ei, și cum mă gândeam eu la subiectul articolului pentru luna martie, trei idei mi-au atras atenția.

Prima este aceea a importanței pe care o au marile spirite, precum Ioan Vitez, nu doar în momentele cruciale ale istoriei ci în permanență. Ce putere de influență au acei oameni care văd tabloul de ansamblu al timpului lor și dinamica elementelor pe care acesta le conține, care nu se mulțumesc cu ceea li se dă în școală sau în familie ci caută să înțeleagă mai mult din lume și din ei înșiși. Da, era în Renaștere, epocă în care umanitatea a facut un salt uriaș în cunoaștere. Dar Renaștere poate fi oricînd, doar noi suntem cei care alegem să evoluăm sau să involuăm, nu-i așa? Oricare dintre zile este perfectă pentru a ne decide să facem din ea prima zi a unei Renașteri personale.

A doua idee este legată de convenții. Am văzut că poziția meridianului zero reprezintă, de fapt, aderarea la o convenție. Așa cum tot o aderare la convenții sunt și acceptarea unor hotare de stat sau a unor monede naționale. Sigur că nu mai putem hotărî ca meridianul zero să fie poziția noastră de acum, pentru că noi de aici vedem zilnic Soarele și Luna. Dar putem să ne asumăm un ”meridian zero al conștiinței personale” și să nu acceptăm compromisuri care contravin valorilor noastre.

Și, în fine, cea de-a treia idee este legată de acest răstimp zbuciumat pe care îl trăim, care ne demonstrează că nimic nu poate fi luat ca fiind garantat pentru totdeauna. Nu ne poate fi bine mereu dacă nu suntem atenți să păstrăm binele. Echilibrul lumii construite de noi până acum este foarte precar, după cum s-a dovedit în ultimele săptămâni. Și foarte multe vor fi altfel, după ce unda de șoc se va disipa. Întrebarea mea este pe unde vom trasa următorul meridian zero al valorilor umanității?

În încheiere, țin să mulțumesc domnului profesor Dumitru Noane, licențiat în istorie, administrator al Cetății Oradea, care m-a ajutat, cu toată disponibilitatea, în documentarea articolului și mi-a pus la dispoziție fotografiile reproduse aici, precum și doamnei profesoare Pazmany-Jianu Nicoleta, de la Liceul Don Orione din Oradea și domnului prof. dr. Mircea Victor Rusu, cercetător științific Ia Universitatea București, cosemnatari ai materialelor pe care le-am studiat în vederea scrierii acestui articol.