Interpretarea viselor cu ajutorul astrologiei (partea I)

De-a lungul veacurilor visele au fost cea mai răspândită formă de divinație. Și putem spune că această regulă se păstrează şi în zilele noastre pentru că, nu-i așa, toți visăm.
Toată religia greco-romană a avut ca punct central divinația, în special, tot ceea ce e inclus în sfera oracolelor: sibilele, pitiile, profeții şi prezicătorii erau personaje centrale, cu o faimă neîntrecută în perioada antică. Dar şi înainte de aceasta, în Mesopotamia şi în Egipt, divinația era importantă.
Cuvântul „divinație” provine din latinescul „divinare”, care înseamnă a prevedea, a fi inspirat de Dumnezeu şi reprezintă procesul de obținere a unei înțelegeri, a unor informații în legătură cu o întrebare printr-un ritual ocult sau prin asocierea, corelarea unui fenomen natural cu o interpretare ce are conotații simbolice.
Divinația poate fi naturală, directă, întâlnită la acei oameni înzestrați cu har de la Dumnezeu, care pot face preziceri, vindecări miraculoase, dar şi indirectă, cum ar fi divinația prin vise, dar şi prin alte forme: prin semne cerești (astrologia), prin invocarea sufletelor morților (necromanția), divinația cu ajutorul apei (hidromanția), al focului (piromanția), al păsărilor (nitomanţia), interpretarea semnelor fiind parte din sarcina preoților vremii. Prin elementul său miraculos, divinația este asociată magiei, cu distincția că divinația este arta de a prezice viitorul, iar magia este arta de a schimba viitorul. Legat de astrologie putem face mențiunea că se poate asocia şi divinației naturale, directe, atâta vreme cât considerăm mișcarea planetelor manifestarea voinței lui Dumnezeu în lumea materială.
Visul în diverse scrieri
Scriitorii antici, în special latini sau greci, ne relatează multe experiențe despre divinația prin vise. Homer, spre exemplu, considera visele de origine divină. Platon şi Aristotel au conceptualizat teoria viselor. Platon credea că visele sunt o formă de comunicare cu sufletul nostru, iar Aristotel, contrar credințelor vremii, spunea că nu toate visele sunt divinatorii şi nu toate sunt trimise de zei, că unele vise sunt înșelătoare, deci nu e cazul să ținem cont de ele.
Cel mai vechi poem, Epopeea lui Ghilgameș, reflectă convingerea că anticii foloseau visele pentru a prezice viitorul. Este binecunoscută perseverența eroului Ghilgameș de a lua hotărâri numai după un somn odihnitor, dar şi de a aduna informații din visele sale, înainte de a lua decizii. În Mesopotamia, visele erau considerate ca fiind o comunicare divină făcută unui muritor de către un spirit-mesager din lumea de Sus. Dar această comunicare putea fi ambivalentă. Existau mai multe termene asociate acestui spirit-mesager: Mamu, Sig.SIG, AnSAGGAR în Sumer, ZaQIQU în Akkadia. În inscripțiile regale asiriene, ZAQIQU înseamnă în cele mai multe cazuri un vânticel care adie ușor, zefir, dar şi un vânt puternic, de furtună. La fel ca şi în cazul altor zeități, și în panteonul mesopotamian există o contraparte feminină a acestui spirit, DUMU.SAL, fiica lui Shamash (Surya – hinduşi, Ra – egipteni, Helios – greci, Apollo, Sol – romani).
Cartea viselor (iškar dZaqīqu) sau textele zeului ZaqiQU sunt un compendiu de oniromanție scris în akkadiană pe 11 tablete (prima parte este un manual de divinație, iar cea de-a doua parte se referă la ritualuri de îndepărtare a efectelor negative ale viselor). Visele erau fie solicitate printr-un ritual de incubare, fie spontane. Iškar dZaqīq este unul dintre puținele texte care au supraviețuit în formă aproape completă din biblioteca lui Ashurbanipal și se crede că a fost copiat dintr-un vechi original babilonian. La mesopotamieni, viziunile venite din vise erau de trei tipuri: mesaje de la o zeitate, reflecții asupra stării de spirit sau a sănătății visătorului și visele profetice. Cel care interpreta visele putea fi un profesionist al oricăreia dintre științele mesopotamiene – „ašipu” (exorcist), „bārû” (clarvăzător), „ṭupšarru” (astrolog), „muhhûm” (magician) sau „raggimu” (profet) sau, de obicei, o femeie, „ragintu” (profetă).
Apare aici o similitudine cu tradiția egipteană, ceea ce sugerează o origine comună. Cel mai vechi manuscris oniric descoperit până acum este „Cartea viselor Ramesside”, expus la British Museum, un exemplar unic de interpretare a viselor din Egiptul preelenist, ale cărui fragmente au fost traduse în limba engleză de Kasia Szpakowska.
Interpretarea viselor a fost o caracteristică comună a religiei și literaturii grecești și romane de toate genurile. Aristotel şi Platon discută visele în diverse lucrări. La greci, singura carte scrisă despre vise este Oneirocritica, de Artemidor. Artemidor citează un număr mare de autori anteriori, ale căror lucrări însă s-au pierdut: Astrampsychos, Nikephoros, Germanos și Manuel Palaiologos. După Artemidor, visul (oneiros) era împărțit în două mari categorii: „allēgorikos”, care operează în sufletul impur și „theōrēmatikos”, care este visul reprezentat în starea pură a sufletului.
Mai aproape de zilele noastre, scriitorul şi astronomul francez, Camile Flamarion a scris în cartea sa „Vise premonitorii şi divinația”: „Nu ezit să afirm de la început că visele în care viitorul se prevede cu exactitate trebuie acceptate”.
Cei mai vechi credeau că visele profetice erau o descoperire a zeilor. Ocultiștii explică visele ca o comunicare a spiritelor făcută prin intermediul corpului astral, psihologii le atribuie diferite cauze fiziologice, iar biserica le atribuie lui Dumnezeu. Haideți să vedem ce spun astrologii despre vise… şi, mai ales, să verificăm dacă toate visele sunt bune de luat în seamă sau nu.
Axa religiei, a divinației şi a viselor
Astrologia elenistică şi cea medievală folosesc simbolistica caselor trei şi nouă pentru a afla semnificațiile viselor, dar abia în scrierile medievale întâlnim o tehnică în care se explică foarte clar ce anume trebuie să urmărim. Cu toate că în perioada antică oamenii căutau să afle viitorul prin consultarea directă cu Dumnezeu sau prin intermediul forțelor supranaturale, din punct de vedere astrologic nu exista o metodă de interpretare a viselor.
Casa a noua, denumită THEOS, simbolizează mintea lui Dumnezeu, o viziune deci extinsă asupra lumii, fiind asociată prin excelență cu călătoriile, cu tărâmurile necunoscute şi mistice, cu religia/spiritualitatea, filozofia, înțelepciunea, divinația, visele şi astrologia, oracolele şi profeții, dar şi dreptatea, justiția, puterea de a-ți da și păstra cuvântul.
În astrologia elenistică casa a noua este bucuria Soarelui şi reprezintă suveranitatea Regelui. Atunci când, într-o hartă natală, vedem Soarele în casa a noua, atunci știm că este vorba de un individ care se bucură că se află aici, că este pe lume. Shamesh, Ra, Surya, Helios, Apollo (Sol), Soarele vede tot şi știe tot ce se întâmplă, deci este cea mai bună sursă pentru a afla la ce să te aștepți, pentru a-ţi cunoaște deci viitorul.
În vremurile moderne semnificația casei a noua s-a extins la universități, cunoștințe superioare, noțiuni abstracte şi sinteză. În astrologia modernă, noi nu corelăm învățăturile înalte cu religia, deoarece activitatea de învățare are loc în universități, dar în epoca antică, locurile unde oamenii învățau erau mănăstirile, aflate sub patronajul bisericii.
Casa a treia, numită THEA sau ZEIŢA, este casa fraților, surorilor, a călătoriilor scurte, pe care Rhetorius a denumit-o casa declinului bun, din moment ce e configurată printr-un sextil cu Ascendentul. Ea este bucuria Lunii şi reprezintă un alt fel de autoritate (Regina).
În perioada elenistică semnificațiile asociate cu casa a treia au fost cele legate de călătorii, în general, de ceremoniile religioase, de locurile sacre, de temple, de preoți şi preotese, precum şi de divinație şi vise. Abia în perioada medievală astrologii au început să facă diferențierea între călătoriile scurte, ca fiind reprezentate de casa a treia şi cele lungi, reprezentate de casa a noua. Aceasta probabil deoarece casa a 3-a este bucuria Lunii, iar casa a 9-a este bucuria Soarelui, şi așa cum Luna se mișcă mai repede decât Soarele, așa și călătoriile puteau fi mai rapide (și mai scurte) sau mai îndelungate.
Soarele şi Luna erau, așadar, cele care trimiteau mesaje muritorilor în visele lor, vise care pot fi interpretate deci prin intermediul simbolisticii caselor a noua şi a treia.
Aceasta axă a caselor cadente se referă și la principiul căutării versus principiul stabilității, simbolizat de casele angulare. În tradiția elenistică casele cadente sunt asociate cu călătoriile, deoarece planetele aflate în aceste case semnificau îndepărtarea de tot ceea ce reprezenta stabilitatea caselor angulare. Casele cadente erau considerate case slabe (Apoplema). Dar care este motivul pentru care o casă aflată în sextil sau în trigon cu Ascendentul să fie considerată slabă? Motivul este ușor de intuit… oamenii gândeau pe atunci mai pragmatic şi considerau că tot ceea ce produce bani este bun, de aici şi asocierea caselor angulare cu binele. Grecii, atunci când se referau la casele bune, spuneau, de fapt, că aceste case sunt bune pentru treburile lumeşti – ceea ce este complet diferit faţă de casele „declinului bun”, casa a treia şi a noua. Conform lui Rhetorius Egipteanul ele reprezintă „metacosmios”, un tărâm între lumi, un fel de conștiință extinsă. De aici până la asocierea cu visele mai e doar un pas.
Există mai multe corelații care se pot stabili pe aceasta axă, şi anume: corelația cu călătoriile, cu tranziția dintre locuri, lumi diferite, legătura cu templele, preoții și preotesele, cu stările extinse de conștiință, dar şi cu autoritatea – Soarele şi Luna, și vindecarea (în antichitate, visele erau folosite ca formă de vindecare care se realiza în temple. Spre exemplu, este cunoscut cultul zeiței Hygiea, din Grecia antică, în templele căreia oamenii veneau să se vindece prin vise, cu ajutorul preoteselor zeiței, care interpretau visele, fiind şi oracole în același timp).
Deci, conform descrierilor de mai sus, putem numi axa celor două case cadente, a treia şi a noua, Axa religiei, a divinației şi a viselor.
În următorul articol vom expune tehnica de interpretare pas cu pas și studii de caz.
ANCUȚA CATRINOIU,
Membră AAR