de George Topârceanu Pe-aceleaşi căi de mii de ani umblate, În goluri vaste legănându-şi sfera, Neptun adoră visător pe Terra, – O biată lume plină de păcate… El niciodată n-a trecut bariera Singurătăţii lui nevinovate, – Şi-n clipa asta ea e moartă, poate: O umbră deasă-i umple atmosfera. Neptun, se vede că tu n-ai lunetă Să-i studiezi eclipsa de departe, – Când inocenta tânără planetă Se-ntreabă, cu privirea-ntr-altă parte: „Ce face oare Venera cochetă Pe întuneric, singură cu Marte?”