Statutul Pământului în cosmologia platoniciană

Articol apărut în “ORMA. Revistă de studii istorico-religioase”, nr. 10/2008

Această lucrare îşi propune, nu atât să ofere o prezentare a cosmologiei platoniciene, cât să dea seama de problematica suscitată de interpretarea anumitor pasaje ale operei lui Platon. Timaios, Republica, Phaidros, Phaidon, Legile, Epinomis, Omul politic conţin toate, fie în mod programatic, fie doar în trecere, referinţe cosmologice capabile de a configura un sistem platonician al lumii. Ne vom ocupa de două dintre aceste dialoguri.

În Phaidros, la 247 a, procesiunea cosmică a celor doisprezece zei poate fi trecută prin mai multe grile interpretative. Hestia, care nu ia parte la periplul celorlalţi zei, conducători de care, rămânând în sălaşul zeiesc, reprezintă fie imobilitatea Pământului, fie a Focului central al lui Philolaos¹.

Sistemul astronomic al lui Philolaos², pitagoreic din secolul V î. Chr., contemporan cu Socrate, susţine că lumea este una şi principiul ordinii ei se află în centrul său. În centrul sferei Universului se găseşte un foc imobil numit cămin (gr. hestia). Justificarea acestei poziţionări ne este expusă de Aristotel, De caelo, II, 13: corpul cel mai nobil se găseşte în locul cel mai nobil; focul este mai nobil decât pământul; locurile terminale sunt mai nobile decât cele intermediare; locurile terminale sunt spaţiul extrem şi centrul. Aşadar, există atât un foc central (cămin al Universului, casă a lui Jupiter, mamă a zeilor, altar, măsură a naturii), cât şi un foc din înalt (anothen pyr) aflat la extrema universului. Spaţiul intermediar focurilor este divizat în trei zone concentrice. Regiunea întâi, numită Olimp, este vecină focului superior. Aici elementele se găsesc în stare pură. Este locul stelelor fixe. Regiunea a doua, numită Lumea (Kosmos) cuprinde cele şapte planete (inclusiv Soarele şi Luna), care se învârt în jurul focului central. Regiunea a treia, numită Cerul (Ouranos), este zona în care se găsesc lucrurile supuse generării, deoarece conţine corpuri formate din amestecuri de elemente. Pământul efectuează în jurul focului central o mişcare dinspre Occident în Orient. Philolaos postulează şi existenţa unui Contra-Pământ (Antichton) probabil din raţiuni aritmologice, zece fiind un număr perfect care trebuia să dea seama de zece corpuri celeste (sfera fixelor, cele şapte planete, Pământul şi Antichtonul).

Dincolo de omonimia dintre zeiţa stabilă a mitului platonician şi focul central al lui Philolaos, totuşi, diferenţa numerică – zeii lui Platon sunt doisprezece pe când sferele lui Philolaos doar zece³ – ne opreşte să gândim congruenţa celor două sisteme.

O interpretare mai adecvată pare a fi oferită de Ioan Philopon⁴ care asociază cele patru elemente sferelor planetare. Aşa cum dodecaedrul regulat are douăsprezece feţe, la fel Universul este alcătuit din douăsprezece globuri ce se cuprind unele pe altele, pământul, apa, aerul, focul sublunar, cele şapte orbite ale astrelor rătăcitoare şi sfera stelelor fixe. Se pare însă, ne spune Pierre Duhem, că Platon nu a admis, asemenea lui Aristotel, existenţa unui foc sublunar, ci mai degrabă, pentru el, ca şi pentru pitagoreicii din timpul lui, focul central situat în mijlocul Pământului este cel care constituia prima sferă⁵.

Astfel, prin înglobarea focului în interiorul Pământului, putem vorbi atât de un foc central cât şi de o centralitate terestră în ordinea lumii.

Timaios, 36 b-d, Constituirea cercului identicului şi cercului diferitului: “[..] Toată această compoziţie a tăiat-o în două, de-a lungul ei, şi – încrucişând cele două părţi în mijlocul lor, asemenea literei X – le-a curbat pe fiecare în câte un singur cerc şi a unit extremităţile fiecăruia astfel încât fiecare cerc să se închidă şi să se întâlnească cu celălalt în punctul opus intersecţiei lor. Apoi le-a cuprins într-o mişcare circulară, uniformă, în jurul unui centru fix iar pe unul din aceste cercuri l-a făcut exterior şi pe celălalt interior. El a hotărât ca mişcarea cercului exterior să fie cea a naturii identicului şi mişcarea cercului interior – cea a naturii diferitului. Mişcării identicului –a dat un sens către dreapta pe direcţia laturii, iar mişcări diferitului un sens către stânga pe direcţia diagonalei. Dar supremaţie i-a dat mişcării identicului şi uniformului, căci acesteia singură i-a îngăduit să fie nedivizată. În schimb, a divizat mişcarea internă de şase ori în şapte cercuri inegale [..].

El a orânduit ca cercurile să se mişte în sensuri opuse unul faţă de altul, trei dintre ele având aceeaşi viteză, iar restul de patru având viteze diferite atât unele faţă de altele cât şi faţă de celelalte trei, dar mişcându-se potrivit proporţiei.”⁶

Mişcarea identicului este mişcarea cerului stelelor fixe iar mişcarea diferitului, divizată în şapte, reprezintă mişcarea celor şapte planete, mişcare ce se produce în sens contrar sferei fixelor.

Ptolemeu, la începutul Almagestei, expune şi el această viziune: în ceruri există două mişcări prime diferite, “[..] a doua mişcare, formată din mai multe părţi şi conţinută de prima şi cuprinzând toate sferele planetare, este purtată de prima, aşa cum am spus, şi se mişcă în jurul polilor eclipticii în direcţie opusă. Şi aceşti poli ai eclipticii, fiind pe cercul ce efectuează prima revoluţie – adică pe cercul desenat prin toţi cei patru poli – sunt purtaţi împreună cu acesta cum este de aşteptat.”⁷

Aşadar, la Platon, mişcarea diurnă a sferei universului se explică prin mişcarea sferei stelelor fixe care antrenează şi cercurile planetare în jurul centrului universului.

Găsim însă la 40 b,c un pasaj care pune în discuţie această perspectivă: “Cât despre Pământ, doica noastră, şi care se roteşte împrejurul axei întinse de la un capăt la altul al lumii, Demiurgul l-a făcut paznic şi făuritor al nopţii şi al zilei – primul şi cel mai venerabil dintre zeii care s-au născut înlăuntrul cerului.”

Dacă Pământul se roteşte în jurul axei sale atunci mişcarea diurnă se reduce la această rotaţie. Explicaţiile sunt alternative: ori avem o mişcare a cerului stelelor fixe, ori o mişcare de rotaţie a Pământului. Nu credem că se poate accepta existenţa simultană a ambelor⁸. Traducerea românească a lui Cătălin Partenie redă grecescul eillomenen prin se roteşte. Nu este singura opţiune posibilă, eillo semnificând a se face ghem, a se aduna, a se strânge ca şi a se rostogoli, a rula. Or, dacă optăm pentru prima serie de termeni, putem înţelege că Pământul este adunat în jurul axei lumii, că axa lumii trece prin mijlocul Pământului şi nimic mai mult. Poziţionat astfel, Pământul poate să rămână într-o imobilitate absolută.

Aristotel, primul comentator al pasajului, pare să fi înţeles că potrivit lui Platon, Pământul efectuează o mişcare de rotaţie. “Unii spun că Pământul, aşezat în centru, oscilează şi se mişcă în jurul axei întinse de-a lungul Totului, cum este scris în Timaios.”⁹ Autoritatea de care s-a bucurat Aristotel a determinat ca un mare număr de filosofi din antichitate să adopte această interpretare. Pierre Duhem respinge însă categoric că aceasta este viziunea Stagiritului asupra textului platonician: “Este probabil că Aristotel nu i-a atribuit niciodată lui Platon ipoteza mişcării diurne a Pământului, ipoteză care ar exclude întreaga astronomie a lui Timaios, care ar dezminţii formal învăţământul altor dialoguri¹⁰.”¹¹ Ca să înţelegem corect ce spune Aristotel, trebuie să citim fragmentul astfel: unii spun că “Pământul, aşezat în centru, oscilează şi se mişcă în jurul axei întinse de-a lungul Totului, cum este scris în Timaios.” Astfel, ideea rotaţiei Pământului îi este atribuită lui Platon, nu de către Aristotel, ci, de către acei unii a căror opinie este prezentată¹².

Totuşi, rămâne neexplicat faptul, cum, în absenţa mişcării de rotaţie, Pământul generează ziua şi noaptea (Timaios 40 c).

Trebuie să convenim, aşadar, împreună cu traducătorul în română al lui Timaios că, “din cauza obscurităţii textului grec, descrierea mişcărilor ce au loc în univers este extrem de dificilă.”

Bibliografie
Platon, Timaios, Opere VII, trad. Cătălin Partenie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993.
Platon, Phaidros, Opere IV, trad. Gabriel Liiceanu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Platon, Phaidon, Opere IV, trad. Manuela Tecuşan, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Ptolemy, The Almagest, în Ptolemy, Copernicus, Kepler, trad. R. Catesby Taliaferro, William Benton Publisher, Encyclopaedia Britannica, Inc., Chicago, London, Toronto, 1952.
Aristote, Du ciel, trad Paul Moraux, Les Belles Lettres, Paris, 1965.
Aristotele, De caelo, trad. Oddone Longo, Ed. Sansoni, Firenze, 1961.
Duhem, Pierre, Le systeme du Monde. Histoire des doctrines cosmologiques de Platon à Copernic, vol. I, Librairie scientifique A. Hermann et fils, Paris, 1913.
Vernant, Jean-Pierre, Mit şi gândire în Grecia antică, Ed. Meridiane, 1995.