Despre Soare și lumină, la ceas de iarnă
Citeam zilele trecute despre semnificația zilelor lunii decembrie în tradiția noastră populară. Cartea lui Ion Ghenoiu, Zile și Mituri – enciclopedie a sărbătorilor, ritualurilor, ființelor fabuloase, eroilor și miturilor din panteonul popular românesc este mereu o sursă de revelații, pentru mine. Răsfoind-o, îmi apar răspunsuri și înțelesuri asupra unor întrebări sau probleme actuale, răspunsuri și înțelesuri care se pare că au fost aici dintotdeauna, doar că nu le-am observat sau nu le-am acordat atenția cuvenită. Mă întorsesem din nou la Zile și mituri, cu gândul de a căuta ceva legat de felul în care străbunii noștri percepeau această perioadă a anului, în care Soarele pare că își pierde puterea, că este slăbit și bolnav sau poate supărat pe lume, și dispare câteva zile, pentru a reveni apoi și a reîncepe să crească.
Una dintre cele mai interesante dintre referințele găsite este cea despre sărbătoarea de Ignat, de Sfântul Ignatie Teofanul, prăznuit pe 20 decembrie. Chiar și numele lui ne trimite la elementul foc și la zeul focului, Agnis. Și, într-adevăr, ziua de Ignat este una în care se celebrează divinitatea solară. Credința străveche era că dacă se aduce o jertfă zeului, Soarele nu mai ”moare”, nu mai dispare. De aceea, înainte de solstițiu, era ucis ritualic un porc, care prelua, prin substituție, atributele Soarelui. Deci, bietul nostru porc, cel de toate solstițiile, este de fapt o ofrandă, pentru ca zeul să se îndure de noi și să nu dispară de pe bolta cerească, lăsându-ne în întuneric, fie și numai pentru câteva zile. Porcul moare în locul Soarelui. Întregul ritual al acestui act sacrificial cuprinde și pregătirea bucatelor din trupul animalului, care urmează să asigure hrana pentru comunitate, o vreme, așa cum Soarele face asta, când este sus pe cer și transformă sămânța de grâu în spic tânăr.
Teama că ar putea rămâne în noapte, pe vecie, era terifiantă pentru cei din vechime, deoarece întunericul mijlocea intrarea în lumea oamenilor a creaturilor sale înspăimântătoare și rău intenționate. Exista și convingerea că în aceste zile se deschid mormintele și spiritele revin printre noi, uitând să se întoarcă înapoi, pe tărâmul lor. Ca să se pună la adăpost de creaturile întunericului, oamenii aprindeau focuri, creau așadar lumină artificială, Sori artificiali, meniți să păstreze ordinea lumii, cât se putea în această perioadă de reîntoarcere la haos.
Pentru noi, cei care trăim în secolul XXI, solstițiul de iarnă nu mai este un prilej de temeri. Cunoaștem cu toții mișcarea de rotație a Pământului în jurul Soarelui, de la orele de geografie, din școală. Dar ce facem cu Soarele interior, cu Soarele din harta natală, pe care de multe ori îl lăsăm să zacă ascuns sau îl neglijăm, ani la rând, poate chiar toată viața. Putem aprinde focuri în horoscop? Dacă nu ne asumăm să strălucim propriul Soare, trăim într-un crepuscul permanent, într-un solstițiu de iarnă nesfârșit? Mi-a venit în minte marea amenințare din serialul de-acum legendar, Urzeala tronurilor: The Winter is coming! / Vine Iarna! Echivalent cu ”dispare Soarele”. Suntem pierduți, fără Soare. Sau, altfel spus, suntem pierduți fără conștiință, fără forță vitală și fără capacitatea de a înțelege ceva din fabuloasa experiență care este viața.
Ce aș putea scrie, așadar, într-o zi de decembrie, ca astrolog, altceva decât că îmi doresc să văd în jurul meu cât mai mulți Sori strălucindu-și lumina creatoare și nu indivizi înspăimântați de întunericul umbrelor și de gerul iernii.
TEODORA MUTH,
vicepreședintă AAR
