Astrologie orară: Luna care merge în gol și perfectează în semnul următor

de MIHAELA DICU

”INVENȚIA” LUI MORRISON

În astrologia orară modernă, conceptul de Lună care merge în gol (în engleză, Void of Course, prescurtat VOC) definește situația în care Luna nu face niciun aspect aplicant înainte de a părăsi semnul în care se află.

Această definiție a fost formulată și mai apoi intens popularizată în secolul XX de astrologul Al H. Morrison (1916–1995), care a lansat-o în broșura sa The Void of Course Moon (AFA, 1966) și a promovat-o apoi sistematic prin calendarele sale anuale în care marca vizibil intervalele VOC.

Pe scurt, în varianta „Morrison”, cuspida dintre semne nu este doar un prag, care poate arăta o dificultate, ci devine o barieră de netrecut: dacă până la ieșirea din semn Luna nu mai face niciun aspect (conjuncție, sextil, careu, trigon, opoziție) cu o altă planetă, se pune punct, e de rău. Iar cei mai mulți orariști moderni au preluat-o ca atare: ”Luna merge în gol, adio aplicație care să ducă la perfectare!”

Dar lucrurile nu au stat așa până la Morrison. Conceptul de Lună care merge în gol are o istorie foarte lungă, iar în forma originală accentul nu cădea pe pragul dintre semne, ci doar pe porțiunea de drum ”fără întâlniri”.

ORIGINEA ELENISTICĂ: KĒNODROMÍA

În tradiția elenistică, Luna „merge în gol” atunci când nu face niciun aspect aplicant  în următoarele 30° ale traiectoriei sale.  

Termenul original este κενoδρομία (kēnodromía), unde δρόμος (dromos) înseamnă „parcurs/traseu/mers (al unui astru)”, iar κενος (kenos) înseamnă ”vid, van, fără de, privat de, în gol”.

În astrologia hindusă care, fiind de sorginte elenistică, a conservat foarte mulți termeni veniți din greaca veche, Luna care merge în gol se numește ”kemadruma”.

Ce spuneau, mai detaliat, eleniștii:

PORFIR DIN TIR (233-301 e.n) –  ”Se spune despre Lună că merge în gol ori de câte ori nu se unește cu nicio planetă nici prin aspect de la zodie la zodie, nici prin aspect partil, nici prin sunaphé^[1]Aspect aplicant cu orb mai mic de 3 grade. și nici prin kollēsis^[2]Conjuncție aplicantă cu orb mai mic de 3 grade., și nici înăuntrul a 30° față de următoarea conexiune […]”
(Porphyry the Philosopher, cap.23, trad. J. H. Holden, AFA 2009, pg. 18)

RHETORIUS EGIPTEANUL, ultimul astrolog elenist de la care ne-au rămas scrieri astrologice (sfârșitul sec. VI – începutul sec. VII) reia aproape identic definiția lui Porfir.
(Rhetorius The Egiptian, cap. 112, trad. J. H. Holden, AFA, 2009, p. 159)

Concluzii pentru faza elenistică:

• VOC = absența oricărui aspect aplicant pe o porțiune substanțială de traiectorie (30°);
• pragul dintre semne nu are rolul de „obstacol de netrecut”.

PUNTEA ARABO-MEDIEVALĂ TIMPURIE: SAHL & MĀSHĀʾALLĀH

La o distanță de circa 200 de ani de Rhetorius, MĀSHĀʾALLĀH IBN ATHARĪ (c. 740 – 815), care păstrează în bună măsură tradiția elenistică, spune că, dacă nu face niciun aspect până la ieșirea din semn,

”vei muta Luna în semnul următor față de locul ei. Apoi vei cerceta cu care dintre planete se va uni mai întâi și vei judeca prin aceea. (…) Mersul în gol indică nocivitate și încetinire.”
(Works of Sahl & Māshāʾallāh, trad. Ben Dykes, Cazimi Press, 2008, pg. 446)

Extrem de interesant! Luna care merge în gol este, în mod clar, un inconvenient, dar nu pune o barieră de netrecut. Există speranțe de împlinire peste pragul dintre semne.

Iată și un exemplu, în care Māshāʾallāh aplică cele de mai sus:

Despre o persoană infirmă, dacă se face bine sau moare (pg. 448)

Și un fragment din interpretarea lui Māshāʾallāh:

„După aceasta, m-am uitat la Lună, pe care am găsit-o chiar mergând în gol (…) mersul în gol a semnificat prelungirea bolii și gravitatea ei.  Luna a ieșit din semnul în care se afla (….) Apoi s-a unit cu Venus, la prima ei conexiune…”

Mai departe, autorul subliniază poziția bună a lui Venus și faptul că este în recepție mutuală cu Jupiter și concluzionează că boala se va accentua (influența negativă a Lunii VOC) până când Venus va face aspectul exact cu Jupiter, moment în care va începe vindecarea.

SAHL IBN BIŠR (786 – 845), considerat, alături de Māshāʾallāh, unul dintre adevărații fondatori ai astrologiei orare, definește VOC astfel:

„când Luna nu se unește cu nicio planetă și nicio planetă nu se unește cu ea”.

Spune că această condiție aduce dificultăți și încetinire. Dar definiția nu menționează noțiunea de cuspidă.
(Sahl, On Questions, în Works of Sahl & Māshāʾallāh, trad. Ben Dykes, Cazimi Press, 2008)

În concluzie, la astrologii de limbă arabă timpurii, această „mutare post-cuspidă” continuă spiritul elenistic, dar în contextul astrologiei orare îl rafinează d.p.d.v. procedural: prima aplicație care se perfectează după schimbarea de semn, este folosită efectiv în judecată, cu toate verificările (recepție, interpuneri/prohibiții, abscizie a luminii).

EUROPA MEDIEVALĂ: BONATTI

În latina medievală, astrologul italian Guido Bonatti (cca. 1210 – 1296) formulează didactic regula pentru orice semnificator: dacă acesta iese din semn înainte de perfectare, vezi dacă se unește în semnul următor; „atunci cauza se perfectează; afară de cazul în care [planeta] se leagă mai întâi de alta” (prohibiție).
(Liber Astronomiae, Part VI, On Horary, „The 146 Considerations”, trad. Ben Dykes, Cazimi Press, 2007, Consideration 31.)

Ba, mai mult, în Tratatul 6, Despre Întrebări Bonatti preia ad literam definițiile lui Māshāʾallāh pe care le introduce cu cuvintele ”And the Master said (…)”, ca mai apoi să îl numească și chiar să preia și exemplul său cu privire la persoana infirmă pe care l-am redat mai sus. Că Māshāʾallāh este ”Magistrul” lui Bonatti nu încape nicio îndoială, atâta timp cât îl citează de nenumărate ori.
(Vezi ”Bonatti on Horary” trad. Ben Dykes, Cazimi Press, 2010, pg. 426 ș.a.)

EPOCA PREMODERNĂ: WILLIAM LILLY… plus interpretarea lui Sue Ward

William Lilly (1602 –1681) oferă definiția clasică devenită reper:

„O planetă este fără curs (Void of Course) atunci când s-a separat de o planetă și nu se află îndată, pe durata cât se află în acel semn, în aplicație către vreo alta. Acest lucru se întâmplă cel mai adesea la Lună.
În judecăți, cercetează cu grijă dacă ea este sau nu fără curs; rareori vei vedea ca o treabă să meargă frumos înainte când ea se află astfel.”
(Christian Astrology, Retyped & annotated by Deborah Houlding, Ascella Publishing, 1999, vol I, pg. 54 – old, 112)

Sue Ward a demonstrat convingător acest lucru în studiile și cursurile ei despre metoda lillyană: „contează aplicația aflată în derulare, nu momentul perfectării; hotarul de semn nu anulează o legătură deja prinsă în orb”.
(vezi Sue Ward, „The Void of Course Moon: An Important Discovery,” The Horary Practitioner, Issue 15, 23 Oct 1992; și „An Introduction to the Astrology of William Lilly”, 2003.)

Asta, fiindcă în practică, Lilly lucrează cu „moieties” (semiorburi): dacă Luna este deja în aplicație „în orb” (suma semiorburilor celor două planete aflate în aspect), nu e VOC – chiar dacă perfectarea urmează după cuspidă.

Tabelul semiorburilor lui Lilly (după tabelul de orburi din CA, cap. XIX; pg. 51 – old 107)

Planetă	Orb (°)	Moiety (°)
Soarele	17 (cei mai mulți zic 15)	8°30′
Luna	12°30′ (general 12)	6°15′
Jupiter	12 (unii 9)	6
Saturn	10 (alții 9)	5
Venus	8 (mulți 7)	4
Mercur	7	3°30′
Marte	7°30′ (consens 7)	3°45′

Lilly dă atât „valoarea lui”, cât și „cum scriu alții”. Mai sus varianta pe care o folosește el cel mai des (în bold) și moiety-ul aferent.

Iată și două exemple în care Lilly folosește perfectarea după trecerea Lunii în semnul următor:

A LADY, if marry the GENTLEMAN desired?
(CA pg. 192-194, old 385-388)

Și un fragment din comentariul lui Lilly:

”În astrologie, motivul adevărat al reușitei nu este altul decât, mai întâi, aplicația celor doi semnificatori la un sextil, și anume stăpânul casei a VII-a cu stăpânul casei I; apoi, aplicația Lunii către stăpânul Ascendentului (Soarele), chiar dacă prin opoziție, dar cu recepție, a fost un alt mic argument; (…)”

Să mai luăm încă un exemplu:

If his Excellency ROBERT Earle of ESSEX should take Reading, having then surrounded it with his ARMIE.
(CA, pg. 201-203, old 401-404)

Și un fragment din interpretarea lui Lilly:

„Îl avem pe Marte, semnificatorul Excelenței Sale, fortificat excelent, neaflându-se sub nicio nefericire (în afară de faptul că se află în cădere); și cât de important este, în război, ca Marte, semnificatorul general al războiului, să fie favorabil Querentului, această hartă o arată limpede. Luna se separase (a vacuo) — și într-adevăr era puțină nădejde ca [chestiunea] să fi fost câștigată în timpul acela; ea aplica la un sextil cu Marte, fiind în semne de lungă ascensiune, aspectul este echivalent cu un careu; ceea ce arăta că Excelența Sa va avea multă dificultate și ceva luptă până să o poată obține. Dar, pentru că Marte și Luna erau în recepție — adică Marte în domiciliul ei, Luna în termenul și fața lui, și aproape de Cor Leo (Regulus), așezată de asemenea în casa a X-a — am judecat că Excelența Sa va obține și va lua Reading (orașul), dobândind glorie și onoare prin aceasta.”

Johannes Schoener dixit:

După ce am scris cele de mai sus, am aflat, tot răscolind netul, că, pe la jumătatea căii dintre Bonatti și Lilly, savantul german Johannes Schöner  (1477–1547) a definit mersul în gol astfel:

„Când o planetă s-a separat de orice altă planetă prin conjuncție sau aspect și nu se unește cu alta prin corp (conjuncție corporală) sau prin aspect, atât timp cât acea planetă rămâne în același semn, se chemă că merge în gol (void of course). Totuși, acest lucru trebuie înțeles potrivit orburilor și razelor planetelor.”
— Johannes Schöner, Opusculum Astrologicum, partea a II-a, canonul XXIII.

Sursa: https://wroskopos.wordpress.com/2010/02/19/moon-void-of-course-voc-in-horary/, mesajul nr 8, din 18 feb 2010, autor Peter Stockinger. Probabil că sursa lui Peter Stockinger este ”Opusculum Astrologicum”, Project Hinsight, 1994 (Latin Track Volume IV) în traducerea lui Robert Hand – volum pe care, din păcate, nu am apucat să îl cumpăr înainte de a se epuiza.

Odată cu definiția lui Schöner, lucrurile devin mult mai clare, felul în care Sue Ward îl interpretează pe Lilly capătă o confirmare solidă și, probabil, aflăm și care a fost sursa care l-a inspirat pe acesta din urmă, pe lângă Bonatti.

Addenda (last moment): chiar și Placidus!…

După ce am trimis articolul la publicare (din fericire, înainte ca revista să fie publicată), am avut un impuls: ”Ia să mă uit și în dicționarul lui Wilson (1969) să vedem, oare el ce spune despre chestiune? Și iaca surpriza!

Fraza finală face toți banii:

„Placidus nu consideră niciodată semnul ca factor care să facă vreo diferență cu privire la un aspect, ci calculează întotdeauna ca și cum zodiacul nu ar fi împărțit în semne.”

Placidus de Titis (1603–1668) a fost contemporanul lui Lilly, erudit italian, profesor de matematică, fizică și astronomie la Universitatea din Pavia. Cel care a creat sistemul de case Placidus. Și nu pot să nu mă întreb: când făcea orare, ce sistem de case folosea – Regiomontanus, ca Lilly? 😉

Rezumând:

• Elenistic: VOC = fără aplicații în următoarele 30° (limită de „traiectorie”, nu de semn)
• Arabo-medieval timpuriu (Sahl, Māshāʾallāh): VOC = absența oricărei legături; permite judecata prin prima aplicație după trecerea în semnul următor, dar marchează încetineală/dificultate.
• Medieval European (Bonatti): canonizează perfectarea în semnul următor (validă, dacă nu intervine prohibiția).
• Schoener & Lilly (1647) + Ward: utilizarea moieties și aplicația în orb scot Luna din VOC, indiferent de pragul dintre semne; contează procesul (aplicația), nu doar momentul perfectării.
• Modern (Morrison): VOC = fără perfectare până la ieșirea din semn (limită de semn).

DAR NU NUMAI LUNA….

Trebuie precizat că principiul perfectării în semnul următor nu privește doar Luna. Orice semnificator aflat „la cap de semn” poate conduce la perfectare după trecerea în semnul următor  – în cadrul în care Sahl, Māshāʾallāh și Bonatti judecă „dincolo de cuspidă”: ținând cont de aplicații, recepții, transfer/colectare a luminii și eventuale prohibiții, care vor decide dacă promisiunea „trece granița” și când se împlinește.

Închei, redând un paragraf din Māshāʾallāh:

”Și dacă [1] Luna nu ar fi în aspect cu Ascendentul, nici nu s-ar uni cu vreo planetă care să-și transmită propria lumină către Ascendent — sau chiar dacă ar fi în aspect cu Ascendentul, dar nu s-ar uni cu nicio planetă (ceea ce se întâmplă atunci când merge în gol) —, și [2] la fel nici Stăpânul Ascendentului n-ar fi în aspect cu Ascendentul și ar merge în gol în același fel, atunci uită-te care dintre ei ar trebui să iasă mai repede din semnul în care se află și care ar avea mai puține grade până la ieșire. După aceasta, vei muta Luna în semnul următor față de locul ei. Apoi vei cerceta cu care dintre planete s-ar uni mai întâi și vei judeca prin aceea.
Și toate planetele pot fi „mutate”, dar planeta mai ușoară (mai rapidă) are întâietate într-o schimbare față de una grea (lentă). Astfel, Saturn, dacă ar merge în gol, va fi mai rău decât toate celelalte, fiindcă mersul în gol al  planetelor (adică atunci când nu se unesc cu nimeni) indică nocivitatea chestiunii și încetineala ei. Iar fiecare planetă, prin mersul ei în gol, indică multă încetineală.”
(Works of Sahl & Māshāʾallāh, ed./trad. Ben Dykes, Cazimi Press, 2008, pg. 446)

În concluzie, Luna (sau orice planetă) care merge în gol nu se lovește de un zid, ci poate duce la perfectare. Felul în care este privită cere însă discernământ: importantă este aplicația reală și, adesea, perfectarea după trecerea în semnul următor. Definiția modernă a lui Morrison este utilă ca avertisment, dar judecata se face, ca la vechii autori, pe legături, recepții și contexte, nu pe cuspidă în sine.

Rămâi conectat cu ”Astrele”!

Te abonezi gratuit și te anunțăm când publicăm o nouă ediție a revistei, articole și știri din comunitatea noastră. Te ținem la curent cu evenimentele organizate de AAR, precum și cu cele organizate independent de astrologii și partenerii noștri.