Edith Piaf

admin 20/03/201521/04/2015 0 Comments

La peste 50 de ani de la plecarea sa din această lume, Edith Piaf a rămas vie în amintirea şi inimile oamenilor, indisolubil legată de străzile Parisului, oraşul ei natal. Vocea sa inconfundabilă, intonaţiile cântecelor La Vie en Rose, Milord, Non, Je Ne Regrette Rien emoţionează şi în ziua de azi, devenind astfel parte integrantă din memoria acestui strălucitor oraş.

La nici şaisprezece ani îşi ia destinul în propriile mâini şi, împreună cu sora sa, începe să cânte pe străzile Parisului, care devine astfel prima ei scenă. Ca o ironie a sorţii, venirea ei pe lume are loc tot în stradă. Pe data de 19 decembrie 1915, ora 5 dimineaţa, Anetta Maillard nu mai ajunge până la spital şi micuta Edith se naşte sub un felinar, pe pelerina unui sergent de stradă.

Prenumele îl alege mama sa, în amintirea unei tinere englezoaice, Edith Cavell, spioană eroină, împuşcată de nemţi cu câteva zile înainte. „Asta-i dă o distincţie şi apoi cu un nume ca acesta n-o să rămână nebăgată în seamă”. Nu se ştie la ce anume se gândea Anetta Maillard când spunea aceste cuvinte, cert este că nu a trecut deloc neobservată, a reuşit să stârnească entuziasmul lumii întregi, nu datorită numelui, ci datorită celei mai de preţ comori pe care o primea tot de la mama sa, vocea.

Cu Soarele în semnul expansiv şi optimist al Săgetătorului, iar cu Ascendentul în Scorpion, semn aflat sub patronajul zeului morţii şi tenebrelor, viaţa nu i-a fost uşoară.

Scorpionul la Ascendent îi dă curajul de a se arăta oamenilor aşa cum este, îi dă o perfectă stăpânire de sine, o face imună în faţa spaimei de moarte, pentru că existenţa sa a fost expresia unei vieţi pentru care au existat valori mult mai mari decât viaţa însăşi.

În 1960, după patru accidente de automobil, o încercare de sinucidere, patru tratamente de dezintoxicare, trei come hepatice, o criză de nebunie, două de delirium tremens şi cinci operaţii, în ciuda rugăminţilor impresarului şi prietenilor, intră pe scenă. Când durerile devin atroce se sprijină de pian, continuând să cânte, iar la al optulea cântec se prăbuşeşte.

După şaisprezece zile, înaintea spectacolelor de la „Olympia” medicul îi spune:
„-Doamnă, a urca pe scenă echivalează cu sinuciderea!”
Ea răspunde:
„-Sinuciderea asta îmi place. Îmi aparţine.”

Astfel, pe 29 decembrie 1960, intră pe scenă, cântă şi are parte de un succes răsunător în faţa publicului, iar teatrul se va bucura de substanţiale încasări.

Este cutremurătoare această forţă de regenerare, dar şi de autodistrugere, care se hrăneşte direct din profunzimile infernului scorpionian.

Privind tema sa natală, observăm că Marte, guvernatorul tradiţional al Scorpionului, se află în Leu, poziţie privilegiată, în casa a X-a, în conjuncţie strânsă cu Regulus, una din cele patru stele regale, cea mai strălucitoare din constelaţia Leului. Îi este asigurat astfel un curs al vieţii prin care va ajunge în culmea gloriei, va avea parte de o extraordinară cutezanţă, voinţă, orgoliu, forţă morală, generozitate, independenţă, capacitate de a depăşi orice obstacol. Tradițional, această stea fixă vorbeşte însă şi despre o iminentă prăbuşire după momentele de glorie, ceea ce s-a şi întâmplat.

Întreaga temă stă sub amprenta marţiană:

Marte, guvernatorul Ascendentului la gradul 28 Leu, în termenul şi decanul lui Marte.
Almutenul temei, Jupiter, la gradul 20 Peşti, în triplicitatea, termenul şi decanul lui Marte, Jupiter fiind şi dispozitorul Soarelui.
Soarele la gradul 26 Săgetător, în termenul lui Marte.
Mercur la gradul 27 Săgetător în termenul lui Marte.
Venus în Capricorn la gradul 20, în exaltarea şi decanul lui Marte.
Saturn la gradul 14 Rac, în triplicitatea lui Marte.
Pars Fortunae la gradul 18 Gemeni, în termenul şi decanul lui Marte.
Ascendentul la gradul 23 Scorpion, în domiciliul şi triplicitatea lui Marte.

Relaţia de trigon, aspect armonic şi relaţia de recepţie simpla ce se stabileşte între Marte, guvernator al Ascendentului şi conjuncţia Soare/Mercur, unde Soarele stăpâneşte casa demnităţii şi impactului social, este cea care dă forţă temei şi leagă destinul cântăreţei de carieră.

Astfel sunt unite casele a X-a, casă a realizărilor sociale, şi a II-a, cea a bunurilor, dar şi a talentelor în sensul în care vorbeşte André Barbault, „de bunuri care se primesc şi se restituie”. Mercur, implicat şi el în această combinaţie, stăpâneşte Mijlocul Cerului, punctul cel mai vizibil din întregul horoscop, punct care marchează momentul din zi în care Soarele se află la apogeu.

Forța degajată de acest aspect îi dă puterea de a sparge tiparele în abordarea a muzicii din vremea aceea, o ajută să se impună printr-o manieră personală şi un timbru vocal aspru cu specifica sa tentă de răguşeală.

Mercur, planeta mentalului concret, cu dispozitorul său Jupiter în domiciliu, în semnul Peştilor, şi în trigon cu Marte, o înzestrează cu inteligenţă, luciditate şi cu un extraordinar simţ al observaţiei. Ea este cea care l-a remarcat şi format ca artist pe Yves Montand într-o vreme în care nimeni nu credea în talentul său, l-a apreciat şi ajutat pe Charles Aznavour. Aşa cum scrie sora ei: „Acolo unde nimeni nu-l văzuse, ea simţea talentul. Ea nu credea în aparenţe. Ştia ce vor deveni peste cinci sau sase ani şi numai la asta se gândea atunci când se ocupa de ei”.

Domeniul muzicii este asociat Peștilor, unde Jupiter, dispozitorul Soarelui, se află în domiciliu, în casa creativităţii şi capacităţii de a se pune în valoare, formând un aspect armonic cu Venus, planeta guvernatoare a Taurului, semn responsabil cu vocea. Tot despre muzică, dar și despre latura sa poetică şi empatică, vorbeşte sextilul Lunii cu Neptun. De aici succesul pe care l-a avut şi capacitatea extraordinară de a-i impresiona atât pe oamenii cultivaţi cât şi pe cei obişnuiţi.

Sora ei povesteşte: „Această femeiuşcă puţin arătoasă, cu o expresie de mizerie pe faţa ei albă ca lumina şi cu o voce în care regăseai şi nenorocirile şi bucuriile şi dragostea, mergea drept la ţintă. Publicul de la galerie se recunoştea în ea. Ceilalţi recunoşteau în ea ceva necunoscut pentru ei, ceva ce mai întâlniseră în vreun colţ de stradă, dar nu voiseră să vadă”.

În timpul unuia din turneele sale în Statele Unite, Charlie Chaplin, care niciodată nu punea piciorul într-un bar de noapte, vine să o asculte. Impresionat, cu ochii în lacrimi, o invită la masa sa, apoi la el acasă, în Beverly Hills, pentru a-i cânta la celebra lui vioară. Ea redă cuvintele calde pe care acesta i le-a adresat cu această ocazie: „…că eu întruchipam toată mizeria oraşelor, dar şi strălucirea şi poezia lor, că dramele pe care le cântam n-aveau patrie, pentru că erau ale oamenilor, ale iubirii şi că eu, Edith Piaf, îl făcusem să plângă. Vorbea de cântecele mele şi, prin ele, vorbea despre mine”.

Jean Cocteau spunea despre ea: „Cum vor putea ieşi din pieptul ei plăpând marile tânguiri ale nopţii? Şi iată, ea cântă sau, la fel ca privighetoarea, primăvara, ea îşi cântă cântecul ei de dragoste. Aţi auzit cum face privighetoarea? Se trudeşte, ezită, hârâie. Se gâtuie. Se avântă şi recade. Şi, deodată, a găsit. Vocalizează şi te tulbură.” Să fie oare responsabilă Venus, în domiciliul sumbrului Saturn, de acest chin, de aceste lupte pentru a cânta? Saturn, aflat în semnul său de exil, Racul, în opozitie cu Venus, o predispune însă la îngrozitorul reumatism deformant, care a chinuit-o din tinereţe.

A ţintit sus, asemeni săgeţii care se îndreptă către mari idealuri. Săgeata, care este ideograma Săgetătorului, şi-a mobilizat toată forţa pentru a merge mai departe cu orice preţ, sfidând convenţiile, boala, chiar şi moartea.

La 47 de ani, la 14 octombrie 1963, se stinge din viaţă, iar pe patul de moarte îi spune surorii sale: „Acum pot muri, am trăit cât două vieţi.”

A doua zi moare şi Jean Cocteau, în clipa în care se pregătea să pronunţe la radio elogiul funebru al marii sale prietene Edith Piaf.

Întreg Parisul a plâns-o pe Edith. Patruzeci de mii de oameni au venit la cimitirul Pere-Lachaise, oameni de cultură, artişti, dar şi femei din popor cu basmale pe cap, bărbaţi de toate vârstele şi chiar un bătrân marinar cu un trandafir roşu în mână, care nu se sfia să-şi arate ochii săi albaștri plini de lacrimi. Charles Aznavour își amintește că, pentru prima oară de la sfârşitul războiului, traficul în întregul Paris a fost oprit.

CORINA CHIRA