Cum i-am supraviețuit lui Pluton în Capricorn sau Unu’ moare, altu’ naște
de ANIELA BOLOGA
”Unu’ moare, altu’ naște” era vorba cu care bunica cică ne liniștea pe noi, copiii, când mai crescuserăm și începuserăm să ne temem că vine moartea și pe la ai noștri… ”vine, normal că vine, că doar n-oi trăi cât drumu’ de fier!”… ”nuuu, nu tu!”
”De ce nu ar trăi cât drumu’ de fier? Și, dacă din momentul ăsta nu s-ar mai naște nimeni, oare atunci ea nu ar mai muri?”… Toată copilăria a sucit și învârtit Luna mea în Capricorn tot felul de strategii naive (de casa a cincea, deh!) ca moartea să nu vină la bunica… Prin adolescență am ajuns la un ”compromis”: orice an în plus e… de la mine! (”că am destui!” zicea Soarele din Leu și Luna de casa a cincea nu găsea în capricornicia ei niciun contra-argument, mai ales că și Marte de la sfârșit de Gemeni avea mereu o replică… o informație, o contra-informație… așa, din pură opoziție).
Trec anii, sunt adult, am un copil… bunica veghează de la o distanță rezonabilă dar, la nevoie, de foarte aproape, pentru că eu: ”Nu, nu vreau picioarele mele… vreodată!”. Saturn din casa întâi începe a-și drege glasul sub presiunea întoarcerii saturniene: ”Ne trebuie picioare proprii!”… Da, dar doar pentru a bate holurile spitalelor pentru a organiza armate de doctori care să trateze AVC-ul bunicii… alt AVC…”Fetiță, tu chiar vrei să trăiesc cât drumu’ de fier? Nu despre asta e viața, nu e despre a trăi mult!”.
18 mai 2009, ora 7:00 – Pluton în conjuncție perfectă cu Luna natală și Saturn în tranzit la 2 grade diferență de cel natal – mi-au dat un telefon de la unul din spitalele în care o dusesem pentru o verificare de analize… Intrase în comă… s-a trezit după 2 zile doar pentru a clătina ”nu” din cap spre perfuzii și vrafuri de pampers și a ne privi în ochi într-un anumit fel… semnalul că venise momentul acela în care trebuia să facem ce ne tot spunea că trebuie să facem ”când oi muri eu”… eu și soră-mea ne țineam de obicei mâinile în urechi și cântam tare tare, dar totuși auzeam: ”mă duceți acasă de oriunde aș fi! aici sunt hainele, aici sunt prosoapele, aici batistele, aici monedele, legați în colțuri, cu ață de papiotă… ei, o papiotă ăți găsi voi!”… Pe toate le-am făcut cum a zis, iar ea a murit cuminte, 5 zile mai târziu, după ce a terminat vecinul de alături cu nunta, rezolvând astfel și ”chestiunea” muzicii la înmormântare ”că mi-ar plăcea să am muzică la înmormântare, fetiță, dar na, nu se face înmormântare cu muzică pentru un om bătrân… că ne facem de râs, de-aia!”
Și aș putea să termin aici… doar că în 9 luni, la 12 februarie 2010, eu am avut al doilea copil, pentru că unu’ moare, altu’ naște, nu-i așa? iar Luna mea n-o pricepe ea multe din inconjuncția cu Mercur natal din Leu, dar știm că un Mercur retrograd poate vorbi toate limbile pământului atunci când vrea să se facă înțeles sau când vrea să rețină o informație: unu’ naște, altu’ moare… unu’ moare, altu’ naște… Așa că, vast și concis (și un pic teatral că, deh, Leu), ție îți scriu în primul rând, măi, micule Soarele meu din Vărsător, căci Luna ta de la început de Vărsător oi fi chiar eu: nu e timp de frică, nici de aflat cât ”trăiește” de fapt drumul de fier! Un fir de papiotă ăm găsi noi… între noi… și să fie muzică!
Articolul face parte din colecția de povești reale ”Cum i-am supraviețuit lui Pluton în Capricorn”, povești scrise de cititori și autori ai revistei Astrele ca răspuns la provocarea lansată de noi în noiembrie 2023.
