Orarele despre lucruri pierdute

Orarele despre lucruri pierdute nu sunt foarte interesante – doar pentru cel implicat direct, cel care a pierdut ceva, vor fi ele importante sau chiar fascinante. Altfel, reacția cea mai frecventă când vedem orare de acest gen este un fel de disperare: “Iarăși o orară cu lucruri pierdute?!?! Până la urmă, ce mă interesează pe mine daca x și-a pierdut cheile sau telecomanda?!?”

Nu vreau sa vă plictisesc, dar aceste orare sunt, totuși, foarte instructive. Așa că nu orara din acest articol este subiectul principal, ea find aici doar pentru exemplificare, ci comentariile de pe marginea ei.

Anul trecut ne-am mutat în alt oraș. Când ne-am mutat, a fost, cum bine vă închipuiți, cam haos. După câteva săptămâni, m-am pomenit că mă întreb unde este cutia mea cu bijuterii. Bijuteriile mele nu sunt de valoare mare, nici nu sunt multe și nici nu prea le port (cu cuspida casei a II-a în Scorpion, lucrurile pe care le apreciez trebuie să aibă mai mult semnificație, decât valoare obiectivă – dar tocmai de asta aveam nevoie să le găsesc).

Așa că am pus întrebarea: “Unde este cutia cu bijuterii?”

După regulile judecării unei astfel de întrebări, am mai multe variante. Cutia de bijuterii poate fi stăpânul casei a II-a, a posesiunilor mele; sau stăpânul casei a patra, în calitate de semnificator al lucrurilor rătăcite – pentru că eu știam sigur că este în casă, doar că era rătăcită; sau Venus în calitate de semnificator natural al lucrurilor frumoase.

Mi se pare important să spun aici că este nevoie să avem un singur semnificator pentru lucrul pe care vrem să îl aflăm sau să îl găsim. Maximum doi (cu Luna adică, nu cu altă planetă). Trei semnificatori avem doar în întrebările relaționale. Aceasta pentru că un semnificator – o planetă – ne dă un set de informații exacte și congruente. Dacă avem mai mulți semnificatori, pe care anume set de informație ne bazăm? Poate veți spune că ne orientăm și alegem sensurile cele mai convenabile, alegând o informație dată de un semnificator – cel care ne e cel mai simpatic dintre ei, alta dată de altul și încă una dată de Lună, pentru că, nu-i așa, Luna e mereu implicată cumva. Dar gândiți-vă că, în mare parte, când ridicăm o orară, încercăm să aflăm ceva ce nu știm deloc; cum să alegem informațiile cele mai convenabile dacă suntem mai mult sau mai puțin în întuneric? Și aici, ca în multe alte ocazii astrologice sau ne-astrologice, merg pe principiul clasic “more is less” (“mai mult înseamnă mai puțin”). Așa că prefer un singur semnificator.

Sau, altfel spus: planeta este un obiect/ un substantiv. Eu am pierdut o (una) cutie de bijuterii, deci o (una) planetă. Ea este ceea ce știu.

Locația planetei este într-o anumită zodie și o anumită casă. Aceasta este ceea ce nu știu, ce vreau să aflu.

Zodia este adjectiv, califică ceva. În cazul meu, ea califică locul în care se află ceea ce caut. Iar locul este reprezentat de poziția planetei în zodie și casă astrologică. Poziția în zodie, „in cielo” (pe cer, starea cerească) și în casă, „in mundo” (starea pământească) sunt cele două coordonate care ne dau informația necesară, în oricare combinație de sensuri.

În orara mea, situația este următoarea:

• Dacă aleg Luna ca semnificator, cutia este undeva aproape de un calorifer (Săgetătorul, semn de Foc), iar casa a VII–a poate semnifica: dormitorul (casa a VII–a  fiind locul în care Soarele se duce la culcare, unde apune); un loc din casă pe care îl preferă soțul meu (casa a VII–a reprezentându-l pe soț); undeva în vestul casei, Descendentul arătând vestul; undeva în nordul casei, pentru că Ascendentul mai reprezintă și intrarea în casă iar, la noi, intrarea este spre sud.
• Dacă aleg Soarele, cutia este pe jos, pe podea (Capricornul, semn de Pământ) în baie (casa a VIII–a e grupul sanitar); sau în altă cameră în sud-vestul casei; sau în nord-vest – după aceleași reguli ca mai sus.
• Dacă o aleg pe Venus, cutia este pe podea iar localizarea în casă e aceeași ca la Lună.

Eu trebuie, practic, să caut în toate aceste locuri; voi căuta, deci, mai mult sau mai puțin în jumătate de casă, pe podea, pe vreun raft de jos sau aproape de un calorifer. E mai bine, totuși, decât să caut în toată casa. Am mai multe opțiuni și aș avea oricum mai mult de o opțiune chiar dacă aș fi sigură de semnificatorul meu.

Cutia se afla în sertarul de la birou, lângă un calorifer, în vestul casei (nu în dormitor).

Orarele cu găsirea lucrurilor pierdute sunt cele mai impresionante, atunci când sunt clare și înțelegem foarte bine ce spune harta. În rest, trebuie să avem în vedere toate posibilitățile și să nu ne limităm la un singur răspuns radical. Noi încercăm să găsim ceva, nu să ne impresionăm prietenii, povestindu-le ce putem face.

De asemenea, orarele cu lucruri pierdute mi se par, mie cel puțin, cele mai grele. Exemplele pe care le găsim judecate în literatură sunt doar cele care au avut succesul cel mai mare, dar nimeni nu prea povestește despre zecile de ocazii în care răspunsul a fost neclar sau nesigur sau nesatisfăcator sau când, pur și simplu, nu ai înțeles nimic din ce spune harta (am avut în iarna aceasta o orară cu ajutorul căreia căutam un topor – harta arăta că este undeva „sus” și nu am avut destulă imaginație cât să îmi dau seama cum și de ce ar putea să fie un topor în aer, într-o curte de om normal). Autorii de orare de acest gen vor totuși să lase impresie bună, nimeni nu se afișează cu rateurile.

Sigur, atunci când găsești obiectul, harta devine foarte clară și ai acel moment fantastic de „aha!”. Dar trebuie să fim conștienți că, în realitate, orarele cu lucruri pierdute au rata de succes cea mai scazută, nu pentru că hărțile ar fi greșite, ci pentru că judecata este cea mai dificilă, semnificațiile planetelor și ale caselor atingând aici maximumul de opțiuni.

Dacă nu prea reușiti orare cu lucruri pierdute, prin urmare, nu vă simțiti dezamăgiți. Este norma, nu excepția. :–)

---