Zalmoxis şi ştiinţa astrelor…

zamolxis-mi

După cum ştie orice român, Zalmoxis era zeitatea supremă din religia geto-dacă. Se pare însă că, înainte de a i se fi atribuit puteri divine, Zalmoxis ar fi fost un om în carne şi oase, un mare preot care-ar fi deţinut a doua putere în stat, după cea a regelui timpurilor sale. Dar până să fi devenit mare preot, legendele spun că şi-ar fi dobândit cunoaşterea trăind în preajma lui Pitagora.

Matematicianul şi filozoful grec Pitagora (cca. 570-480 î.Ch.) s-a născut într-o familie de aristocraţi greci din insula Samos. Se crede că ar fi petrecut mulţi ani ca ucenic în templele din Egipt şi Babilon, unde ar fi fost iniţiat nu numai în ştiinţele avansate ale timpului, ci şi în învăţăturile ezoterice. În timp, i s-au alăturat mulţi adepţi şi, astfel, a luat naştere Secta sau Şcoala Pitagoreică. Pitagoreicii au pus la punct tabla înmulţirii, sistemul decimal, teoria numerelor prime şi compuse şi au difuzat vestita teoremă a lui Pitagora (care, în realitate, conform inscripţiilor cuneiforme descoperite în ultimele zeci de ani, le era cunoscută babilonienilor cu o mie de ani înainte de Pitagora). Ei au pus bazele numerologiei, afirmând că esenţa tuturor lucrurilor sunt numerele şi se ştie că studiau astronomia, care în acele vremuri era unul şi acelaşi lucru cu astrologia – mai precis, cu o formă rudimentară de astrologie, în principal astrologie mondială, din care câteva secole mai târziu s-a structurat disciplina pe care o studiem azi.

Istoricul grec Herodot (cca. 484 î.C. – cca. 425 î.C.) scria: „Am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont şi în Pont că, fiind un om, acest Zalmoxis ar fi trăit la Samos, ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Dobândind după aceea libertate, ar fi strâns multă bogăţie şi, cu averea câştigată, s-ar fi întors printre ai săi, bogat”.  Odată ajuns pe pământurile natale, ar fi început să-i înveţe pe geto-dacii de vază că nici el, nici ei şi nici urmaşii lor nu vor muri şi că vor trăi de-a pururea, bucurându-se de o fericire desăvârşită. Apoi s-ar fi ascuns timp de trei ani într-o groapă, sub pământ, iar în al patrulea an, când s-a arătat din nou poporului, acesta, crezând că a fost mort şi a înviat, l-ar fi decretat drept zeu. Herodot consideră, totuşi, că Zalmoxis ar fi fost cu mult anterior lui Pitagora, dar fără a aduce argumente în sprijinul acestei afirmaţii.

Bazându-se pe datele culese de istoricul şi filozoful grec Poseidonios (cca. 135 î.Ch. – 50 d.Ch.), peste câteva secole, geograful grec Strabon (cca. 58 î.Ch. – 25 d.Ch.) ne furnizează o versiune îmbogăţită (mai toate legendele capătă anvergură în timp!): „Astfel, se spune ca un oarecare get, numit Zalmoxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la filosof a obţinut anumite informaţii despre fenomenele cereşti, iar altele, de la egipteni, deoarece în peregrinările sale ajunsese chiar şi în Egipt. Întors în patrie, Zalmoxis şi-a câştigat respectul cârmuitorilor şi al poporului, ca tălmăcitor al fenomenelor cereşti.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 5).

Despre Poseidonios Cicero scrie, în De Natura Deorum (Despre natura zeilor), că ar fi construit un planetariu care indica mişcarea zilnică a Soarelui, Lunii şi acelor cinci planete vizibile. Acesta ar putea fi chiar mecanismul Antikitera (vezi Sfera de aur – mecanismul Antikythera) sau, în orice caz, ceva similar.

Ce este adevăr în cele de mai sus? A fost oare Zalmoxis sclavul lui Pitagora sau chiar unul dintre pitagoreici?

Interesant este că legenda pare să se fi transferat şi asupra lui Deceneu, marele preot din timpul domniei lui Burebista (82 î.C – 44 î.C), despre care Strabon zicea că “umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne profetice, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit de Zalmoxis”. Mai târziu, la mijlocul secolului  al VI-lea, istoricul got de limbă latină Iordanes plusează copios, spunând că Deceneu i-a învăţat pe geţi „să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului. În fine, i-ar fi învăţat numele a 346 de stele şi prin ce semne trec ele când se apropie sau se depărtează de polul ceresc, în cursa lor rapidă de la răsărit la apus”. (Getica, cap. XI)

Că dacii aveau cunoştinţe de astronomie este un lucru cert, pentru care stă mărturie sanctuarul de la Sarmisegetuza. Dar a susţine că ştiau după nume 346 de stele este o mare exagerare, de vreme ce astăzi de-abia dacă avem 300 de stele cu nume propriu, dintre care cele mai multe au fost botezate de arabi în perioada Evului Mediu, cu mult după Deceneu. Cât priveşte aptitudinile astrologice ale lui Deceneu, nu ştim câtă crezare putem să-i dăm lui Iordanes, care face mai multe erori, între care și pe aceea de a-l plasa pe Deceneu într-o epocă anterioară lui Zalmoxis!  (Getica, cap V-39)

Dar legendele au avut întotdeauna farmecul lor…

MIHAELA DICU,
Președintă de onoare a AAR

mihaela-dicu

Lasă un răspuns