Deborah Houlding: Bazele clasice ale noțiunilor de antiscia și contra-antiscia (partea I)

Autor: Deborah Houlding
[traducere în concordanță cu acordul autorului; articolul original la: http://www.skyscript.co.uk/antiscia.html]

Unul dintre cei mai vechi astrologi de la care avem o demonstraţie practică a noţiunii de Antiscia este romanul Firmicus Maternus, care dedică unele pagini despre efectele sale în cartea a doua din Matheseos Libri VIII (1). Tehnica şi filozofia sunt evident mult mai vechi şi avem motive bune să credem că a fost introdusă de timpuriu în dezvoltarea zodiacului. Firmicus ne spune că este greacă la origine (2) şi a fost predată de Hipparchus în secolul 2 i.e.n. (3). Referiri la această tehnică găsim în textele astrologice ale lui Manilius, Ptolemeu, Dorotheus (4) Anthiochus, Palchus, Paulus Alexandrinus şi mulţi alţii.

Teoria din spatele noţiunii de Antiscia pare să fi fost influenţată de filosofia Pitagoreană, care spune că pentru orice forţă din Univers există o contra-forţă care o echilibrează, şi care a cântărit mult în importanţa simbolică a numerelor. Pitagoreenii priveau numărul zece, Decada, ca numărul cel mai important şi perfect dintre toate şi credeau în faptul că Universul este format din zece sfere cereşti. Împreună cu cele zece planete vizibile, cu Pământul şi sfera stelelor fixe, Pitagoreeni menţin prezenţa unui “contra-Pământ”, un opus paradoxal care echilibrează mişcările Pământului şi care rămâne invizibil localizat pe partea opusă faţă de Soare. Aceasta a fost cunoscută sub denumirea de “antiscion”, din anti-chthon însemnând “opus Pământului”.

Termenul grecesc “scia” înseamnă umbră. (5). La o dată necunoscută, filozofia “umbrelor opuse” sau “gradelor reflectate” a fost încorporată în astrologie, în ideea că fiecare grad din zodiac are contra-gradul său, la o distanţă în oglindă faţă de axa solstiţiilor, pe partea opusă a zodiacului. Axa solstiţiilor se formează între 0° Cancer şi 0° Capricorn; astfel, o planetă la 20° Săgetător îşi va genera antiscion-ul la 10° Capricorn, ambele planete fiind la distanţă egală faţă de punctul de solstiţiu al Soarelui, la 0° Capricorn.

Oglindirea în Antisicia: imaginaţi-vă că harta este împăturită în două jumătăţi de-a lungul axei solstiţiilor – planetele care sunt conectate prin Antisica vor cădea una peste cealaltă. Spre exemplu 15° Rac îşi va avea “contra-gradul” la 15° Gemeni; 3° Taur îl va avea la 27° Leu.Dincolo de experienţa comună a acestor grade, descrisă mai jos, relaţia dintre două planete conectate în acest mod capătă o putere suplimentară prin faptul că Punctul lor Median cade pe un grad solstiţial.

Manilius descrie această schemă în Astronomica, unde afirmă că semnele opuse faţă de axa solstiţiilor sunt capabile să se “vadă” unul pe altul – terminologia sa rezultă din faptul că ambele semne vor răsări şi vor apune de aceeaşi parte a orizontului. Totuşi, descrierea lui Manilius diferă de cea a lui Firmicus deoarece utilizează centrul semnelor Rac şi Capricorn ca puncte de referinţă, legând semnul Gemeni de Leu, Taurul de Fecioară, Berbec de Balanţă, Peştii de Scorpion şi Vărsătorul de Săgetător.

Explicaţia evidentă pentru această schimbare de referinţă este aceea că folosirea Antiscia în astrologie are o istorie foarte lungă, ce pleacă din vremurile când gradul 15° Berbec desemna Echinocţiul iar gradul de mijloc al Racului şi Capricornului corespundea solstiţiilor (7). Reprezentarea lui Manilius este cu siguranţă aceeaşi cu cea a lui Firmicus deoarece amândoi creează o asociere dintre perioadele având apusul şi răsăritul egale. Manilius le numeşte semne în confruntare şi spune că ele se bucură de un „principiu de asemănare” deoarece ziua este adusă la nivel cu noaptea în fiecare din ele.

Ptolemeu descrie şi el această reprezentare, spunând că “semnele care se privesc” sunt semne de egală putere din moment ce se îndepărtează în mod egal de tropice. El explică faptul că ele se “privesc” unul pe altul parţial pentru că răsar şi apun de aceeaşi parte a orizontului şi parţial pentru că:

“atunci când Soarele intră în oricare din ele, zilele sunt egale cu zilele iar nopţile cu nopţile. (9)

Natural, din moment ce solstiţiile reprezintă punctele de pe ecliptică unde Soarele atinge maximul declinaţiei Nord (la 0° Cancer) şi respectiv Sud (0° Capricorn), declinaţia sa este simetrizată prin gradele care sunt la egală distanţă faţă de acestea (vezi schema de mai jos).

Declinaţie: Distanţa faţă de ecuator a unei planete (nord sau sud).

Latitudine celestă: Distanţa unei planete faţă de ecliptică (nord sau sud).

Ecliptica (traseul Soarelui) traversează ecuatorul la 0° Berbec şi Balanţă, dând Soarelui declinaţia 0 în aceste puncte.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că două planete aflate în antiscia vor avea acelaşi grad de declinaţie, deoarece doar ciclul Soarelui este legat de ecliptică şi poate să nu aibă nicio latitudine. Cu toate acestea, unii autori moderni au presupus că Ptolemeu descria în acest text o relaţie dependentă între două planete având aceeaşi declinaţie, şi de aceea foloseau termenul de “antiscia” referindu-se la aceasta. O chestiune total diferită faţă de conceptul tradiţional de antiscia. Mulţi au fost influenţaţi de definiţia lui Nicholas de Vore din Encyclopedia of Astrology (1947), unde afirmă (în mod incorect) faptul că reflectarea de-a lungul axei solstiţiilor este o aplicaţie modernă, folosită în Astrologia Uraniană, dar aceasta este definiţia originală a lui Ptolemeu:

…se aplică la două planete care au aceeaşi declinaţie pe aceeaşi parte a ecuatorului. Cea având aceeaşi declinaţie pe partea opusă a căpătat termenul de contra antiscia (10).

De Vore l-a interpretat aici greşit pe Ptolemeu, iar referinţele altor autori vechi elimină orice îndoială asupra faptului că oglindirea de-a lungul axei soltiţiilor este baza originală şi tradiţională a acestei tehnici. Dacă suntem atenţi la ceea ce a scris Ptolemeu, putem vedea că presupunerea lui De Vore nu este deloc şi punctul de vedere al lui Ptolemeu; nici Ptolemeu, de fapt, nu a folosit termenul de antiscion, deşi el şi-a dat clar seama că relaţia dintre semnele care “se văd unul pe altul” se bazează pe o distanţă comună faţă de axa solstiţiilor.

Firmicus, prin mutarea punctului de referinţă pentru reflectarea antiscion de la 15° la 0° pentru semnele tropicale, a corectat practic eroarea ce se acumulase cu mutarea punctului vernal – o problemă eradicată de stabilirea zodiacului tropical. Firmicus scrie despre antiscia:

În acest fel, Gemenii şi Racul îşi trimit unul altuia antiscia. Un grad, indiferent de la ce grad primeşte antiscion, îi trimite acestuia un antiscion. Astfel Taurul şi Leul îşi trimit unul altuia un antiscion; la fel Fecioara şi Berbecul, Balanţa şi Peştii, Scorpionul şi Vărsătorul, Săgetătorul şi Capricornul (11).

Firmicus merge mai departe sugerând că planetele care nu sunt în aspect una cu alta, le putem considera dacă sunt conectate prin relaţia de antiscia:

Pentru că atunci când trimit un antiscion astfel încât să formeze o relaţie prin acest antiscion, trigon, sextil, careu, sau opoziţie, se comportă ca şi cum ar fi fost astfel localizate în harta normală. (12)

Pentru a demonstra eficacitatea antisiciei, Firmicus oferă detaliile unei hărţi despre care spune că nu poate fi total înţeleasă decât prin referirea la influenţa acesteia. Cunoscând faptul că identitatea personajului din spatele hărţii este foarte bine cunoscută de către patronul său, îl păstrează anonim în carte – o provocare prea tentantă pentru elevii clasici care au folosit faptele descrise pentru a trage concluzia că harta aparţinea lui Ceionius Rufius Albinus, un scriitor vestit de logică, geometrie, istorie şi poezie, prefect al Romei între 30 Decembrie 335 şi 10 Martie 337, când este trimis în exil (13). Firmicus înregistrează faptul că tatăl său, după două mandate consecutive de consul, suferă un “exil scandalos” la fel ca acest personaj, pentru crima de adulter, deşi mai târziu se va întoarce în funcţie. El susţine faptul că detaliile căderii tatălui său, exilul şi numeroasele comploturi împotriva sa, se revelează dacă acordăm atenţie teoriei antiscia.

(va urma)

Traducerea: Ion Hristescu

***

Note și referințe

(1)   Firmicus Maternus, Matheseos Libri VIII, (‘Eight Books of the Mathesis or Theory of Astrology’), c.334 C.E., tradusă de Jean Rhys Bram, Noyes Press, 1975. Este disponibilă într-o versiune nouă cu adnotări suplimentare și note de subsol de David McCann, Ascella Publications, Londra.

(2)   Matheseos, II. XXIX.II

(3)   Pr II Praefatio.II: “Fronto al nostru, care a publicat reguli pentru previziuni din stele, urma teoria antiscia a lui Hipparchus”.

(4)   Este descrisă de Dorotheus in cartea sa a 4-a, unde se referă la contacte planetare “la schimbarea anilor” (tranzitul Soarelui prin solstiții aduce schimbarea anotimpurilor). Dorotheus din Sidon, Carmen Astrologicum, trad. David Pingree.

(5)   Antiscia este pluralul; singularul său este antiscion (Greacă) ori antiscium (Latină).

(6)   Manilius, Astronomica, Harvard Heinemann, (trad. G.P. Goold); Loeb Clasical Library, Intro. p. XLVI; 2,466-519.

(7)   Referințe despre punctul vernal la gradul 15 Berbec sunt păstrate în scrierile lui Achilles și Eudoxus. Punctul vernal cădea la 15 Berbec în jurul anului 800 î.e.n., deci din acea perioadă putem presupune că s-a născut zodiacul (12 semne egale de 30 grade) înlocuind constelațiile vizibile în măsurătorile astronomice. Jurnalele astronomice babiloniene din secolul 6 î.e.n. arată că zodiacul era folosit în acele timpuri pentru înregistrarea datelor astronomice, deși se făcea referire la constelații și încă mai exista o suprapunere între utilizarea semnelor zodiacale și constelațiile vizibile înainte ca zodiacul egal definit să fie ferm înființat. Pentru o trecere în revistă a diferitelor puncte vernale vezi Studies in the History of Mathematics and Physical Sciences, Vol. I de O. Neugebauer; p. 593.

(8)   Manilius, 2.425-435.

(9)   Tetrabiblos, 1.15 (Loeb p.77).

(10)           Nicholas de Vore, Encyclopedia of Astrology, (Philosophical Library, New York, 1947); p. 8-9.

(11)           Matheseos, Bk II, XXIX.6.

(12)           II.XXIX.8.

(13)           Firmicus Maternus, The Error of the Pagan Religions; tradusă și adnotată de C.A. Forbes, (Newman Press, New York, 1970) intro P.5.

În 1894, Theodore Mommsen sublinia faptul că evenimentele istorice puteau doar să se potrivească cu Albinus. Aceasta a fost verificată de Otto Neugenauer care demonstra că datele astronomice susțineau acest candidat, născut în data de 14 Martie 303 e.n – în jur e ora 09:00 pm, după articolul său: Horoscopul lui Ceionius Rufius Albius, AJPH, 74 (1953) 418-420.